Orice colectivitate umană, ca grup unitar, organizat, îşi găseşte modul de exprimare, trăinicia şi temeinicia în tradiţii, datini şi obiceiuri, în sărbători laiceşti şi religioase, în creaţii culturale şi elemente de civilizaţie. Este şi cazul colectivităţii turce ce trăieşte în România.
Noi turcii dobrogeni, şi nu numai, suntem urmaşii pecenegilor şi cumanilor „vechii turci“ (Constantin C. Giurăscu), a turcilor selgiucizi şi otomani. Strămoşii noştrii turcii anatolieni, conduşi de Sarî Saltuk Dede, au „descălecat“ pe meleaguri româneşti, în Dobrogea, începând cu 1262-1265, au întemeiat aşezări rurale şi urbane, între care şi Babadag, fiind ctitori de cultură şi civilizaţie specifică orientală, au implementat un mod de viaţă diferit, dar bogat, complex, complementar cu elemente de cultură şi civilizaţie greacă, romantică, bizantină, renascentistă, gotică, şi neîndoielnic, românească. Atât de întrepătrunse aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Şi azi ne fascinează ruinele cetăţilor Hârşova, Enisala, Brăila, Turnu Măgurele, vestigiile de arhitectură militară otomană de la Giurgiu, Timişoara, Lipova, casele vechi turceşti din Tulcea, Constanţa, Măcin, Isaccea, obiectele de artă decorativă sau de artizanat musulmane, (farfurii, căldări, ibrice, vase, râşniţe de cafea) ce marchează cu pitorescul şi exotismul lor localităţile şi peisajul, cimitirele lipsite de fast, simple, „democratice“, geamiile Esmahan din Mangalia, moscheea Carol I sau Hunkiar din Constanţa fântânile rituale pentru abluţiune, Casa Panaghia de la Babadag, covoarele orientale aduse de negustorii germani din Iran, Buhara, Caucaz, prezente chiar în lăcaşuri de cult creştine la Sighişoara şi Braşov, ceramica de Iznik, celebrele cişmele cu apă de băut, superbele şaluri de Caşmir, Mosul sau Buhara cu „decor bogat şi fin ca o caligrafie, mătăniile, piesele de post sărbătoresc turcesc, bijuteriile de aur, argint şi geme (pietre semipreţioase), şi multe alte creaţii ce, vorba poetului, trebuiau să poarte un nume.
Căci Orientalii, şi noi turcii suntem o parte a Orientului, au adoptat principiul că ceva, un lucru sau o fiinţă, fără nume este…fără existenţă. Prin nume, orice individualitate iese la suprafaţă, este inconfundabilă. Prin nume dezvăluim forţa spiritului şi lucrarea materiei. Numele, numele propriu, este un acumulator de forţe interne, un rezervor de energie, latentă. În plus, credem, avem convingerea că cel care dă un nume propriu unui lucru şi fiinţe sau rosteşte numele acestora are puteri depline asupra lui. La fel, în magie, practicele magice, simpla pronunţare a numelui conferă o putere asupra lucrului, fiinţei, omului. Numele şi Cuvântul devin dimensiunea existenţială a oricărui lucru sau individ. Căci se ştie „La început a fost cuvântul.“ Un Dumnezeu Atotputernic şi Iertător, Atotştiutor şi Milostiv, care la turcii musulmani se cheamă Allah.
Identificarea etnică, religioasă şi culturală este un semn al recunoaşterii prezenţei şi demnităţii Celuilalt. Consider că demnitatea, asumarea, promovarea şi apărarea ei este implicit politica cultivării diferenţei, diversităţii şi bogăţiei omului. Ofensele aduse Celuilalt capătă, pot căpăta înfăţişări subtile, forme deghizate sau făţişe. Nu putem accepta nici un fel de constrângeri administrative, politice, economice şi militare. Căci, suntem oameni. Oameni liberi, fiinţe raţionale, ce ne întrebăm, ca indivizi şi ca generaţie: „Cine suntem?“, „De unde venim?“, „Încotro ne îndreptăm?“.
Nevoia de identitate este parţial modelată de absenţa, sau de recunoaştere greşită, rău intenţionată, care poate fi cauza suferinţei, a mutilării, poate fi formă de negare sau represiune a individului sau colectivităţii. Dacă ne definim identitatea, în mod inerent intrăm în dialog cu Celălalt, comunicăm cu El. Iar aceasta se defineşte, astfel şi El ca Identitar. Educaţia şi instrucţia ne zidesc identitatea, reprezintă zidul nostru de protecţie socială.
Lecţia identităţii ne-o oferă cu har literar, de pildă, relatarea unui fapt de viaţă trăită emoţional – raţional şi estetic convingătoare, de către marele savant Nicolae Iorga aflat într-una din pelegrinările lui în Dobrogea. Este vorba de un „turculeţ ochios, buzat şi oacheş, foarte supus şi foarte serios“, unul din cei vreo o sută de băieţi ai şcolii din Măcin, care la solicitatrea marelui istoric, aflat aici în vizită, spune, superb, cu o adâncă trăire şi emoţie, o poezie vitejească despre Negru-Vodă. La întrebarea abruptă, directă, fără ocolişuri, a istoricului, „Şi zi, ce eşti tu?“ copilul a răspuns prompt: „Musulman, fireşte, dar, încolo, Român“. Însă, după ce se mai gândeşte o clipă, adaugă blând, supus, dat hotărât: „Nu, Turc“ (N. Iorga, România cum era până la 1918, vol. II. Moldova şi Dobrogea, Biblioteca pentru toţi, Ed. Minerve, Bucureşti, 1972).
Este, aici în rcitarea poeziei şi în acest răspuns al puiului de turc, o asumare spontană a identităţii etnice şi religioase, dar şi recunoaşterea că face parte dintre trăitorii pe meleaguri româneşti, că respectă fiinţa şi legea românească, că s-a integrat în sistemul de educaţie românesc. În timp acest pui de om a devenit cetăţean român, a trăit în frăţietate cu românul, a ajuns chiar să apere glia românească, şi în toate situaţiile, a rămas fidel idealurilor românilor. Etnicul turc nu şi-a trădat originile istorice, locul descălecării, religia, cultura. A rămas el, cu particularităţile lui, îmbogăţit de prezenţa celuilalt, a românului, prieten, frate. Iubirea, „dulce povară“ faţă de neam şi etnie, a dat sens, culoare, consistenţă şi relief existenţei lui, într-un context în care i s-au respectat datinile, obiceiurile, religia, i-au fost apărate prin Constituţie, prin alte legi organice, viaţa, onoarea, proprietatea, demnitatea, fără a-I fi lezate, grosso modo, drepturile şi libertăţile.
Fără identitate, omul zilelor noastre nu are măsura binelui şi răului, nu are măsura discriminării adevăr-fals, nu are trecut şi nici viitor. Identitatea nu este, nu poate fi declarativă. Omul, Identitarul, îşi asumă, implicit sau explicit, mai mult sau mai puţin conştient, tradiţia, istoria, valorile etno-confesionale, cultrale, civilizatorii.
Personal, ca filosof şi sociolog, refuz conştient termenii de minoritar şi de minoritate care, în timp, voit sau nu, prin anumite conjuncturi socio-istorice, au căpătat valenţe peiorative. Nu accept, de pildă, că există culturi minore, de conjunctură, lipsite de orizont şi de substanţă. Când spui minoritar, zici, în subconştient şi nu numai, de fapt şi de drept că eşti dezavantajat şi te conformezi, sau trebuie să te conformezi deciziei celor mulţi, fără de număr… Alţii înţeleg că a fi minoritar înseamnă să nu ai valoare. Valoare civică morală, estetică, culturală, civilizatorie. Numai prin asumarea unor valori, omul capătă relief, forţă spirituală, deci o identitate. Identitarul, nu minoritarul, este, trebuie să fie, un om bogat valoric. Pe lângă datele general-umane, el are particularităţi istorice, culturale, religioase şi s-a angajat în promovarea, în afirmarea lor. Numai astfel, identitarul este „bogat“, are relief, substanţă, trăinicie spirituală.
Identitatea nu este un dat inexorabil. Ea se câştigă, se construieşte şi trebuie permanent asumată, apărată. Ca şi libertatea. Libertatea opiniei, a deciziei, a iniţiativei, a cultului, libertatea economică şi politică, libertatea ideilor şi circulaţiei persoanelor identitatre. Identitatea şi libertatea se câştigă prin efort, inteligenţă, clarviziune, discernământ. În epoca contemporană, ameninţată de uniformizare, o uniformizare mascată, uneori de sintagma globalizare, într-un context al polarizării accentuate, al degringoladei economice, al celor, puţini bogaţi material şi săraci cu duhul şi al celor mulţisăraci material şi spiritual, sub standardele minime ale unui trai decent, apare pericolul fisurării unităţii de conştiinţă şi de acţiune al omului. Beneficiarul societăţii de consum este, în fapt, un tip sărac, dacă vreţi…
Dacă se pledează numai pe latura acumulării de bunuri şi a cnsumului de „kitsch“ cultural, fără a ne putea manifesta selectiv şi creator, dacă socitatea nu cultivă instituţia selecţiei valorilor şi a demnităţii persoanei suntem condamnaţi la săreăcie lucie. Renaşterea fenomenului identitatr, etno-lingvistic, etno-religios, cultural şi civilizatoriu este contrareplica la pierderea noastră, este medicamentul însănătoşirii noastre, spirituale şi morale.
Cartea noastră, „Tradiţii şi obiceiuri ale turcior din Dobrogea“, vorbind de tradiţii şi de obiceiuri ale turcior din România, este mărturia experienţei mele de viaţă şi a lecturilor. Ea, sper, se constituie, într-un argument pro-identitate. Numai identitatea ne luminează sensul existenţei. Prin identitate, noi, oameni incerţi, căutăm şi putem ajunge la certitudini, noi, oameni trecători putem deveni eterni, noi, oameni supuşi accidebtelor şi întâmplărilor putem avea o raţiune şi o coerenţă a prezenţei noastre în lume.
Un dialog valoric cu alte culturi, cu alte civilizaţii, cu alte religii este posibil, necesar şi benefic.
Afirm, argumentez şi sunt conştient – şi prin această carte – că religia poate să dea şi ea un sens existenţei noastre fragmentare. Regis Debray spunea că religia este o vitamină a inimii, adăugând, că este o vitamină a celor slabi. Aş zice că, dimpotrivă, religia, religia islamică este şi o vitamină a oamenilor puternici „în cuget şi simţiri“, o vitamină a raţiunii existenţial-practice. Căci omul nu este doar o fiinţă sensibilă, emoţională ci şi o fiinţă teoretico-explicativă şi practic-atitudinală. Religia, am convingerea şi credinţa dă sens existenţei noastre, este şi vitamina raţiunii, a raţiunii interogative, sapienţiale, pentru că şi ea, religia ne dă un(ele) răspuns(uri) la întrebări de genul: „de ce?“, „pentru ce?“, „cum?“, „încotro?“. religia este şi vitamina raţiunii modelatoare practice, atitudinale. Sărvbătorile religioase ale etniei turce, prezentate sumar aici, în această carte, fac dovada acestei aserţiuni şi sunt mărturie a perenităţii „omului religios“. Fie el, de religie mozaică, creştină sau islamică. Sau tocmai de aceea. Parafrazându-l pe Henri Hatzfeld spun că obiceiuri, datinile şi tradiţiile transmit idei gesturi, mesaje cântece, coduri, legate de maniere semnificative de trăire a vieţii, că documente, monumente, cărţi, opere de artă cu tematică existenţial-umană sunt mărturii, refac istoria omului, a colectivităţilor, a etniilor, a umanităţii în ansamblu.
Tradiţiile şi oboceiurile, ritualurile şi miturile, exprimate estetic-emoţional, prin gest, mimică, mişcare, dans, culoare, cuvânt dau seamă de istoria ideilor şi a mentalităţilor colective, socio-umane. Ele, tradiţiile şi obiceiurile, presupun învăţare, sunt „jocuri sociale“, convenţii, reguli şi norme ce dau coeziuni grupului, „dizolvă“ posibile conflicte sociale, dau seamă de propria identitate. O identitate ce se construieşte şi se defineşte prin dialog, comunicare, toleranţă, asimilare şi imitaşie.
Prof. univ. dr. Ibram Nuredin
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
– urmare din numărul trecut –
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ ŞI EXEMPLE DE ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE
– pagină realizată de Ervin Ibraim –
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
În cadrul zilei de 29 octombrie 2003, la Colegiul Naţional „Kemal Ataturk“ din Medgidia a avut loc un spectacol dedicat celui de-al 80-lea an de la înfiinţarea Turciei moderne.
Elevii liceului au recitat poezii cu conţinut istoric, au interpretat cântece tradiţionale. Pe lângă aceste reprezentaţii, nu în ultimul rând, grupul de dans al Şcolii Generale nr. 1 „Constantin Brâncuşi“, sub coordonarea D-nei Vildan Bormambet, a învigorat atmosfera oferindu-ne un dans turcesc modern, pe ritmurile melodiei Dudu, al celebrului Tarkan, care a avut mare succes printre cei prezenţi. Spectacolul s-a sfârşit cu bine, lăsând impresii bune tuturor celor de faţă.
Sperăm ca pe viitor să avem spectacole la fel de frumoase, cum a fost şi cel din acest an.
Buracai Şenduran-Techin, cls. a X-a P, Colegiul Naţional „Kemal Atatürk“
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Omul este o fiinţa minunata pe care Allah a creat-o cu o naturaleţe dubla compusă dintr-o origine materială (de lut) şi cealaltă spirituală; toate acestea reies din vorbele lui Allah, despre crearea primului om, Adam, tatăl fiinţelor omeneşti: “Când Domnul tău le-a zis îngerilor: Eu voi crea un om din lut, iar când Eu îl voi fi plăsmuit şi voi fi suflat în el din duhul Meu, voi să cadeţi dinaintea lui, prosternându-vă”- (Capitolul Sa`d:71,72). Şi nu a meritat Adam prosternarea îngerilor pentru originea lui de lut, ci pentru originea lui spirituală care I-a fost insuflată de către Allah. Aceasta naturaleţe dublă a omului este intenţionată de Creatorul lui pentru ca fost creat să trăiască în două universuri: cel material şi cel spiritual. Astfel omul are legături atât cu Pământul pe care trăieşte, “Noi nu I-am făcut pe ei nişte trupuri care să nu se hrănescă şi ei nu au fost veşnici” – (Cap. Enbiya:8), cât şi cu cerul, având nevoie atât de roadele Pământului pentru a se hrăni a se îmbrăca şi a trăi cât şi de mesajul divin pe care Allah l-a revelat din cer pe Pământ pentru a-l face pe om să urce treptele cunoaşterii lui Allah, înţelegerea adevărului, iubirea binelui, simţul frumosului şi a faptelor bune. De aceea, Allah l-a înzestrat pe om cu instincte care îl ajuta în dezvoltarea civilizaţiei şi să se bucure de roadele ei aşa cum l-a înzestrat cu bogăţia spirituală care l-a ajutat să se înalţe, ajungând aproape de Allah Preaînaltul. Importanţa religiei este că ea face ca partea spirituală din om să o învingă pe cea materialî. In lipsa credinţei, partea materială a omului o domina pe cea spirituală pentru că aceasta face presiuni asupra omului prin lucrurile vitale, necesare şi dorite de suflet. Astfel sufletul se înclină spre urmarea poftelor lui şi îngreunează drumul cel drept, de aceea trebuie ca omul să se opună poftelor sufletului prin arma răbdării, a convingerii până ce ajunge pe drumul călăuzitor. “Şi noi am făcut dintre ei cârmuitori care să călăuzească după porunca Noastră, câtă vreme ei s-au arătat statornici şi au crezut cu tărie în versetele Noastre” – (Capitolul Segide: 24). Astfel răbdarea se opune poftelor sufletului iar convingerea se opune îndoielilor până când ajunge pe drumul cel drept, al lui Allah, drumul celor victorioşi. “Iar pe aceaia care luptă pentru Noi, îi vom călăuzi Noi pe căile Noastre, căci Allah este cu cei credincişi şi care fac bine” – (Capitolul Ankeabut:69). Pentru ca partea spirituală să domine partea materială Allah i-a oferit omului căi cum ar fi: stâlpii Islamului: rugăciunea zilnică, postul, dania şi pelerinajul. In Islam, postul reprezintă cel mai vast front de luptă spirituală a omului. Postind credinciosul se opreşte de la mâncare şi apă precum şi de la poftele sufletului cum ar fi cele sexuale, dorind să obţină pe această cale binecuvântarea lui Allah. Astfel el se reţine de la aceste lucruri cu toate că ar dori sa le consume, cu toate că sunt la îndemana lui. Aceasta reprezintă o alegere adevărată izvorâtă din credinţa şi voinţa omului. Credinciosul, pentru a reuşi să treacă examenul postului, trebuie ca originea lui spirituală să fie mai puternică decât originea lui materială, dorinţele spirituale să învingă dorinţele decăzătoare ale corpului şi de asemenea voinţa lui să controleze dorinţele animalice din el. Printre diferenţele fundamentale dintre om şi animal sunt acelea că animalul face ceea ce doreşte indiferent de loc, timp sau situaţia în care se află. Animalul nu are conştiinţa care să-l oprească, nici credinţa care să-l impiedice şi nici personalitatea care să-l reţină. Astfel, dacă doreşte să-şi facă nevoile şi le face oriunde indiferent de locul şi de situaţia în care se află. În timp ce pe animal nu-l poate opri nimic de la tot ce are în faţa, totul fiind permis pentru el necunoscând termenul de interzis, omul este acela care-şi controlează instinctele, îşi foloseşte conştiinţa şi credinţa în faptele sale ajungând să se asemene cu îngerii. Viaţa credincioşilor este mai presus de viaţa celor care au trăit şi trăiesc ca slujitori ai corpurilor şi instinctelor lor, prinzonieri ai propriilor pofte şi dorinţe sufleteşti. De aceea, Allah şi-a atribuit postul Lui printr-o revelaţie a Profetului(pacea si binecuvantarea lui Allah să fie asupra lui): “Toate faptele sunt ale omului în afara postului, el este al meu şi Eu răsplătesc pe cel care lasă mâncarea pentru mine, apa pentru mine şi poftele sufleteşti pentru mine”
Postind de la răsăritul soarelui până la apus, omul şi-a lăsat poftele lui dorind să obţină binecuvântarea lui Allah. Această lună a însemnat o curăţire de petele, păcatele care probabil s-au acumulat în de-a lungul unui an ca şi când acest post reprezintă o baie spirituală care îl curăţă pe credincios de murdăriile păcatelor, ieşind din ea curăţat şi purificat, aşa cum a relatat Profetul(pacea şi binecuvântarea lui Allah să fie asupra lui) nostru: „Cine posteşte în luna Ramadan cu credinţă i se iartă toate păcatele”. Cele 5 rugăciuni pe care credincioşii le fac zilnic reprezintă o baie, curăţire spirituală zilnică; postul lunii Ramadan reprezintă o curaţire anuală care completează cele 5 rugăciuni zilnice. Luna Ramdan cuprinde atât postul din timpul zilei cât şi rugăciunea în timpul nopţii. În această lună, moscheele sunt pline de credincioşi care se roagă la Allah în fiecare noapte; o rugăciune specială care se numeste “teravih”. Ce este mai frumos şi mai măreţ în viaţa unui credincios ca postul în timpul zilei şi rugăciunea în timpul nopţii? El simte astfel o înălţare spirituală pe care nu o poate gusta necredinciosul necunoscând adevarata valoare a postului, fiind închis în plăcerile lumeşti. Această fericire spirituală a fost definită de cei care au gustat-o: “Noi trăim într-o fericire, dacă ar ştii-o regii şi împăraţii ne-ar război pentru ea cu sabiile”. Dar norocul credinciosului a fost ca împăraţii şi regii nu au cunoscut adevarata valoare a fericirii lăsând-o numai lor.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
In luna Ramadan musulmanul resimte nenumăratele binefaceri ale lui Allah.
Omul nu simte adevăratele binefaceri decât atunci când nu le are şi atunci când le are nu le recunoaşte ca fiind de la Allah.
Aşa s-a zis: “Sănătatea este coroana pe fruntea sănătoşilor, pe care nu o văd decât bolnavii”.
De asemenea, omul prin reţinerea lui în de-a lungul întregii zile de la mâncare, de la apă până la asfinţitul soarelui atunci când poate să-şi sature foamea şi să-şi potolească setea, simte măreţia acestor binefaceri în timp ce spune “S-a dus setea şi s-au umplut venele şi inşaAllah a fost răsplătit postul de către Allah”.
Acestea sunt sentimentele de bucurie pe care la trăieşte credinciosul atunci când îşi deschide postul, când îi este permis ceea ce îi era interzis de-a lungul întregii zile, aşa cum a spus Profetul (pacea şi binecuvantarea lui Allah sa fie asupra lui) “Cel care posteşte se bucura de două ori: atunci când îşi deschide postul şi atunci când îl întâlneşte pe Domnul lui cu acest post”.
– IslamulAZI.ro –
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
In post, omul resimte durerile si foametea sarmanilor si lipsurile nevoiasilor, atunci cand acesta gusta amaraciunea foametei si a setei. Astfel, inimile credinciosilor se induioseaza pentru sarmani, oferindu-le ajutor acestora. De aceea aceasta luna este stiuta ca fiind luna egalizarii dintre oameni, luna faptelor bune, a pomenirilor, a cinstei. S-a povestit ca Profetul Iusuf nu manca niciodata pana se satura cu toate ca avea toate bogatiile Egiptului si ca rapuns la intrebarea “De ce?” a zis “Imi este frica ca daca ma satur o sa uit de foametea nevoiasilor”. Luna Ramadan constituie o luna unica in viata musulmanului, a familiei musulmanului si a societatii musulmane care a fost numita si “primavara vietii islamice”. In aceasta luna se renaste intreaga viata: “Se renasc gandirile cu stiinta si cunostinta, inimile cu credinta si evlavie, societatea cu legaturi stranse astfel incat se inmultesc incurajarile spre faptele bune si scad motivele faptelor rele.
In aceasta luna Ingerii alunga Satanele raului, asa cum a spus Profetul (pacea si binecuvantarea lui Allah sa fie asupra lui) “Daca vine Ramadanul se deschid usile Raiului si de inchid usile Iadului si sunt inlantuiti diavolii”. Aceasta este o sarbatoare vasta, la fiecare inceput de Ramadan prind deschiderea usilor Raiului si prin inchiderea usilor Focului si prin inlantuirea fiecarui diavol. Ca dovada ca aceasta luna are o insemnatate mare si reprezinta un mesaj important pentru viata musulmanilor, sant spusele lui Allah in Coran: “O, voi cei care credeti v-a fost scris (poruncit) voua postul asa cum le-a fost prescris si celor de dintaintea voastra, poate veti fi cu frica” – (Capitolul Bakara: 183) Cine urmareste viata unui musulman in fiecare an, inainte si dupa aceasta luna mareata, se convinge de acest adevar adica observa ca se inmultesc faptele bune si binefacerile. Si nu este de mirare influenta acestei luni asupra acestor oameni care se indepartesera de la drumul lui Allah, insa cu ocazia Ramadanului au revenit pe drumul cel drept, savarsind fapte bune cum ar fi: citirea Coranului, indeplinirea rugaciunilor, postul etc. Si mai poate observa ca in aceasta luna se reinnoiesc si se strang legaturile intre membrii familiei prin faptul ca iau masa impreuna la deschidera postului, se intaresc legaturile in societate prin vizitele si invitatiile la masa.
Cei saraci simt ca in aceasta luna sunt mult mai bine in comparatie cu celelalte luni prin milostenia celor ce dau de pomana mancare pentru a obtine rasplata deschiderii postului. Si cata nevoie aveau ei de a se folosi de aceasta luna-anotimpul celor care se caiesc si sezonul de castig a binevoitorilor, locul de intrecere a celor care vor sa se intreaca in fapte bune, baia celor care s-au cait si de aceea spuneau cei de dinaintea noastra atunci cand sosea luna Ramadan “Bun venit celei care curata!”. Ea este ocazia curatirii de pacate asa cum este si ocazia inmultirii faptelor bune; Scriitorul Mustafa Sadiq (Allah sa-l binecuvanteze) a zis “Daca ti-ar da oamenii drepturi, o, Ramadan mare, te-ar numi scoala celor 30 de zile.
IslamulAZI.ro
– pagină realizată de Firdevs Veli –
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
O, bir toplumun ancak kadınlar tarafından yoluna devam edeceğine inanmıştı. Türkiye Cumhuriyeti’nin yola çıktığı 29 Ekim 1923’ten ölümüne dek “Cumhuriyet’in en büyük projesi kadınlara” sahip çıktı
29 Ekim 1923… Türkiye’nin yeniden doğduğu o gün siyasetten, toplumsal yaşama, hukuktan kültüre dek bir daha geri dönmemecesine bir değişim başladı. Mustafa Kemal Atatürk’ün inkılaplarının çizdiği rotayla dünden bugüne ulaştık. O’nun en büyük projesi “Türkiye Cumhuriyeti”ydi. Türkiye Cumhuriyeti’ nin en büyük projesi ise “kadınlar”dı…
“Bizim sosyal toplumumuzun başarı-sızlığının sebebi, kadınlarımıza karşı gösterdiğimiz ilgisizlikten ileri gelmektedir. Yaşamak demek faaliyet demektir. Bundan dolayı bir sosyal toplumun, bir organı faaliyette bulunurken, diğer bir organı işlemezse, o sosyal toplum felçlidir.”
O’nun dönüşümünü gerçekleştiren her adımında, “kadınları” sisteme dahil etmenin kararlılığı okunuyor. O, modernleşme hareketlerinin uygulayıcısı olma misyonunu kadınlara yükledi. Kadınlar önce toplumsal daha sonra da siyasi hayata hazırlanıyordu…
1924 yılında çıkarılan Tevhid-i Tedrisat Kanunu bütün vatandaşlara eğitim hakkı tanıyordu. Bütün vatandaşlar kavramı kadınları da kapsıyordu. Kadınlara verilen “eğitim” hakkı ile aydınlanma yolunda en önemli adım atılıyordu. O döneme değin sadece çok şanslı bazı kadınların “pederlerinin” insiyatifiyle kullandıkları eğitim hakkı artık tüm kadınlarındı.
1925 yılında çıkartılan Şapka Kanunu aslında erkekleri kapsayan bir kanundu. Kadınların kıyafetlerini düzenleyen bir yasa yoktu. Ama O’nun sözleri yasadan da öteydi.
1925 yılında İnebolu Türk Ocağı’ndaki konuşmasında kadınlar için erkeklere sesleniyordu:
“… Seyahatim esnasında köylerde değil, bilhassa kasaba ve şehirlerde kadın arkadaşlarımızın yüzlerini ve gözlerini itinalı surette kapamakta olduklarını gördüm. Bilhassa bu sıcak mevsimde bu tarzın kendileri için mutlaka mucip azap ve ızdırap olduğunu tahmin ediyorum. Erkek arkadaşlar bu biraz dobinliğimiz icabıdır. Bu belki çok hafif, çok dikkatli olduğumuz icabıdır. Fakat muhterem arkadaşlar kadınlarımız da bizim gibi müdrik ve mütefekkir insanlardır. Onlara mukaddesatı ahlakiyeyi telkin etmek, milli ahlakımızı anlatmak ve onların dimağını nur ile nezahata teçhiz etmek esası üzerinde bulunduktan sonra fazla hodbinliğe lüzum kalmaz.
Onlar da yüzlerini cihana göstersinler ve gözleriyle cihanı dikkatle görebilsinler. Bunda korkulacak bir şey yoktur.
Arkadaşlar, özellikle söylüyorum. Korkmayınız, bu gidiş zorunludur. Bu zorunluluk bizi yüksek ve mühim bir neticeye gönderecek. İsterseniz bildireyim ki, bu kadar yüksek ve mühim bir neticeye ulaşmak için lazım gelirse bazı kurbanlar da verelim. Bunun ziyanı yoktur. Bu halin muhafazası ve taasub hepimizi her an kurbanlık bir koyun haline olmak istidadından kurtaramaz”
Toplumun özgürleştirmesi, kadınların özgürleştirilmesinden geçiyordu. Öncülük misyonu yönetici eşlerine verilmişti. Mevhibe İnönü de öncü kadınlardandı. İlk Cumhuriyet balosu için Belçika’dan özel bir kıyafet ısmarlamıştı. Yakası “V” şeklinde açık, mor renkli, verev etekli kıyafetiyle gecenin en hoş hanımı olmaya hazırlanıyordu. Asıl sürprizi ise o gece başını açarak yaptı. Ankara’nın tek kadın kuaförü “Beyaz Rus”a kumral saçlarını teslim etti ve topuz yaptırdı.
Atatürk o gece Mevhibe Hanım’a “teşekkür” edecekti. Mevhibe Hanım’ı diğerleri de izleyecekti.
Kadınlar için “büyük ödül” 1926 yılında gelecekti.
Medeni Kanun’la kadının “aile içindeki” hakları büyük ölçüde güvence altına alınıyordu. Kadın kocasının nikahlı eşi olma hakkını kazanıyordu. Medeni Kanun’la Türk kadını çağının çok ilerisinde haklara sahip oluyordu. Medeni Kanunun kabul edildiği yıl kadınlar “muhtar” bile seçemiyorlardı. Bunun için biraz daha bekleyeceklerdi. Önce Belediye Kanunu ile kadınlara belediye seçimlerinde seçme ve seçilme hakkı tanınıyordu. 5 Aralık 1934’te ve 1924 Anayasası’nda yapılan değişiklikle kadınlara milletvekili seçme ve seçilme hakkı tanındı.
O, bir toplumun ancak kadınlar tarafından yoluna devam edeceğine inanmıştı. Türkiye Cumhuriyeti’nin yola çıktığı 29 Ekim 1923’ten ölümüne dek “Cumhuriyet’in en büyük projesi kadınlara” sahip çıktı.
Acaba, Cumhuriyet ve kadınlar bugün O’nun düşlediği noktada mı? Bu soruya ne yazık ki “evet” yanıtını veremiyoruz. Daha gidilecek çok yol, verilecek çetin mücadeleler var. Ama O bir kez kadınların “yüzünü cihana döndürdü”… Ve kadınların yolu açıldı.
Bu yoldan geri dönerler mi?
Zor görünüyor.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Sıcak havalar etkisini kaybetmeye başladı ve kışlık alışverişimizi yapmaya başladık…
Kışı karşılamaya hazırlandığımız şu günlerde vitrinlere baktığımızda sıcacık renkler içimizi ısıtıyor. En sıcak, çarpıcı ve zıt renklerin birarada kullanıldığı kombinler yeni sezonun trendleri arasında.
Rengarenk çoraplar, ekoseler ve ultra mini eteklerin hakim olduğu 2003 sonbahar – kış sezonunda aynı zamanda 60’lı 70’lı yılları anımsatan detaylara rastlamak mümkün.
Bu yıl ayrıca kıyafetlerde eski görünüm ve sokak silüeti göze çarpıyor.
Çağımız kadını artık, şıklığın yanısıra rahatlığı da beraberinde getiren tarzı tercih ediyor. Bu nedenle koleksiyonerler hazırladığı kıyafetlerde rahatlık, fonksiyonellik ve şıklığın aynı paralelde olmasına dikkati çekmiş.
ERKEKLER Bu sezon erkekleri büyük degişimler bekliyor. Birbirinden canlı renkli modeller ve iddiali kesimler tasarlanmış.
Fuşya, orange, fistik yeşili triko ve gömlekler. Bedeni saran ancak hareket özgürlüğünü kıstlamayan modeller ön planda.
RENKLER Bu yıl sezonun en gözde renkleri; Kırmızı, oranj, ve pembeler gri ve kaki ile kombine ediliyor ve tabii ki vazgeçilmez olan siyah.
Ve sıra geldi çantalara. Geniş çantalar yine moda ama saplar kısalıyor. Canlı renkler ve işlemeler ön plana çıkıyor.
Ayakkabılarda ise yüksek ökçeler vazgeçilmezlğini bir kez daha gözler önüne seriyor. Derinin yanı sıra süetler, mavi, beyaz, krem siyah, pembe tonları kullanılırken spor ayakkabılarda dore ve lameler son zamanların trendi.
– sayfayı hazırlayan Nurcan İbraim –
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Halka meydana getirdiği ve binlerce yıldan beri benimseyerek hayat düsturu edindiği özlü, veciz, hikmetli sözlere atasözü denir. Eskiden sav ve daha sonra mesel, darb-ı mesel terimleri bu anlamda kullanılmıştır
Başlangıçta bir düşünürü, bir filozofun ağızdan çıkmış olsalar bile halk bunlar üstündeki şahsilik izlerini silip kitleye mal etmiştir. Söyleyeni bilinmeyen ortaklaşa folklor ürünlerine tam örneklerdir.
Atasözleri, doğruca akıl ve mantığımıza seslenirler. Hepsi bir dünya görüşünü ve hayat dersini kaplamaktadır. Bunlar yüzlerce defa denenmiş geçekleri ifade ederler. Bu yüzden onları çürütmek ve yalanlamak pek kolay olmaz. Ne var ki, bazı atasözleri, birbirine zıt görününen fakat aynı derecede doğru hikmetleri, durumları ifade ederler. Ancak, bunları kullanılış yerlerinin farklı olduğu unutulmamalıdır.
Öte yandan, „Devletin malı deniz ye meyen domuz“, „Gemisini yürüten kaptan“, „Bükemediğin eli öp“, „İsteyenin bir yüzü vermeyenin iki yüzü kara“ gibi insanı riyakarlığa sevkeden zararlı görüşleri savunur görünen bazı atasözleri vardır. Yalnız, bunlara iyi dikkat etmeli, görüşlerine aldanmamalıdır. Bunlar aslında, belli bir takım durumları ve böyle davranan kişileri hiciv için, yahut bu tarz görüşlere sitem için söylenmişlerdir. Bunları tam yerinde kullandığımız zaman bir gerçeği değil de bir yergiyi, alayı ifade için söylendiklerini kolayca farkederiz.
Kökleri tarihin bilinmeyen çağlarına kadar çıkan atasözleri, onları yaratan ve babadan oğula geçiren halkın öz düşüncesi yansıtmaktadır. Bir milletin her türlü cemiyet ve fert meselelerine bakışı atasözlerinde görülür. Ne var ki, hemen bütün milletlerde benzer manalara gelen atasözleri de vardır. Bu hal kavimler ve soylar arasında eski ve bilinmeyen manevi ilişkileri göstermektedir. Ayrıca hangi miletten olursa olsun insan düşünüşünün çok defa aynı noktalarda birleştiği de şüphesizdir.
Atasözleri, halkın yüzyıllar boyu sürüp gelen ahlak ve hayat öğretmenleri ve eğitim araçlarıdır. Halk, kendi diliyle söylenen bu seçkin felsefe parçalarına büyük önem vermiştir. Bugün de okullarda ve etişkinler eğitiminde onlardan yararlanmak gerekir.
Boş torba ile at tutulmaz.
İğreti ata binen tez yaya kalır.
Yapı taşı açıkta kalmaz.
Beleş atın dişine bakılmaz.
Şık şık eden nalçadır, iş bitiren akçadır.
Deniz yoğurt olsa kaşığı olan yer.
Ateşin zorunu kazan bilir.
İyiliğe iyilik her kişinin işi, kötülüğe iyilik er kişinin işi.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Efes Asya Minor’un batı tarafında bulunuyor, bugün Türkiye Cumhuryetin bir parçasıdır, tarihi şehir Selçuk
Efes’in ilk yapılış yeri Küçük Menderes suyun bir tarafı. Burada sanat, bilim ve bilim adamları çok saygı kabul ettiler, bunlardan birçok tanesi: Heraclites ve Thales. Konya’nın şehirleri dine çok tutardılar, baştan beri, amma sonra iyi yönetilmiş bir kente dönüştü. Efes her zaman iki dönem yaşadı:jeoloji ve politik.
Efeste Artemis’in barınağı ve Meriyem Ana’nın öldüğü ev bulunuyor.
Lysimachos’un ölümünden sonra, Mısır ve Siriya tarafından alındı. Bundan sonra Efes başkente dönüştü ve en büyük alış-veriş bölgelerden biri oldu. Bu dönemde Efes, Asya’nın bankası isimini oldı.
1375 yılında yapılmış Mehmet Bey’in oğlu – İsa Bey’in uğruna. Bunun avulu 57 metre uzunluğunda ve 51 metre geniştiğindedir. Bunun kutbesi yokedilmiştir. Cami mavi ve beyaz porselen ile süslenmiştir. Granit heikelleri Harbour Hamamlarından getirilmiştir. Bunlardan birisi minaret stilinden gelmiştir.
Memiş Hayat – VII. sınıf, 24 nr. „Ion Jalea“ adlı Okul Köstence.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
300 gr. frunze de viţă
1 ceapă mare
2 leg. pătrunjel tăiat mărunt
50 gr. orez
500 gr. carne tocată
piper negru
100 gr. unt bucăţele
Frunzele de viţă se opăresc aprox. 5 minute. Ceapa tocată, orezul, pătrunjelul şi carnea tocată se amestecă într-un castron, se condimentează cu sare şi piper. Se ia un vas mare şi se aşează sărmăluţele unele lângă altele, se acoperă cu bucăţi de unt, apoi se acoperă cu apă. Vasul se acoperă cu un capac. Sărmăluţele se fierb la foc mic 35-40 minute.
2 pui curăţaţi (1,5 kg fiecare)
sare, piper negru măcinat
200 iaurt gras
1 lingură supă pastă de tomate
1 lingură supă margarină
Puii se pun într-un vas şi se acoperă cu apă. Se pune la încălzit, se lasă să fiarbă până dă în clocot, apoi se sărează şi se lasă să fiarbă la foc potrivit ¾ oră. Se îndepărtează spuma de câte ori este nevoie. Se încălzeşte cuptorul la 200 grade Celsius. Se scot puii din apă şi fiecare se taie în două. Iaurtul se amestecă bine cu pasta de tomate, margarina şi piperul. Amestecul se toarnă peste pui şi se pune tava în cuptor. Se coc 20 minute.
150 gr. ciocolată fără lapte rasă
1 pahar lapte
1 pahar de pesmet
30 gr. margarină
2 ouă (albuşul separat de gălbenuş)
1 lingură de zahăr
½ pahar nuci pisate
1 pachet vanilie
Sos de ciocolată
185 gr. ciocolată fără lapte rasă
2/3 pahar de frişcă
Blat:
Se încinge cuptorul la 180 grade. Se ung formele de tartă cu margarină, sub formele de tartă se pune foaie pergament.
Ciocolata şi laptele se pun într-o cratiţă şi se amestecă la foc potrivit. Se ia de pe foc şi se adaugă pesmetul. Se aşteaptă 20 minute.
Cu ajutorul mixerului se amestecă margarina şi zahărul. Se adaugă câte un gălbenuş şi se amestecă bine.
Această compoziţie se varsă peste ciocolată şi se adaugă vanilia şi nucile.
Se bat spumă albuşurile şi se amestecă cu cealaltă compoziţie.
Sos:
Ciocolata şi frişca se pun pe foc şi se fierb la bain-marie. Sosul se varsă peste tarte.
– sayfayı hazırlayan Nurcan İbraim –
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
„Ben bir öğretmen çocuğuyum. İlk öğretmenim de annemdir. Öbür çocuklar gibi okula başlarken yabancılık çektiğimi söyleyemem. Yaşamım okulda başlamıştı. Ancak okula başlamamla yeni bir sorun önüme çıktı. Annemi öbür çocuklarla paylaşmak zorunda kalmıştım. Evde benim üzerime kanat geren, bana bir çiçek gibi özen gösteren annem, okulda ve özellikle sınıfımızda bambaşka biri oluyor, tüm çocuklar onunmuş gibi onlara da aynı sevgiyi gösteriyordu.
Dahası, onların sorunlarını eve de getiriyor ve hepsiyle ayrı ayrı ilgileniyordu. Bu benim kıskançlığımı arttırıyordu. Özellikle “Ümmü” ile çok ilgileniyordu. Bu siyah saçlı, siyah gözlü, tombul yanaklı köy çocuğu pek konuşkan değildi. Teneffüslerde oyunlara da katılmazdı. İçine kapanık, sessiz bir tipti. Annem teneffüslerde “Ümmü” ile oynardı. Ümmü’nün sorununa çözüm bulabilmek için ailesi ile sıkı bir ilişki kurmuştu. Bu çalışma kısa sürede meyvesini verdi.
Ümmü oyunlara bizim çağırmamızı beklemeden katılıyor, çalışmaları ile de kendini gösteriyordu. Annemin sevinci sonsuzdu. Bir ödül almışçasına “Ümmü’yü kazandım” diye seviniyordu. Fakat sevinci uzun sürmedi. Talihsiz bir olay Ümmü’nün yaşantısını alt üst etti.
Soğuk bir kış günü evde yalnız kalan Ümmü, sobayı yakmak istemiş fakat yakamamış. Bakmış ki olmuyor, kızgın odunların üzerine gaz dökmüş ve kibriti yakmış. İşte ne oldu ise o zaman olmuş, sobadan fırlayan alevler Ümmü’yü sarmış. Dumanları gören komşular eve koşmuşlar. Ümmü’yü yarı baygın halde kurtarmışlar, yangını da bastırmışlar.
Ev kurtuldu. Fakat Ümmü geçirdiği korku nedeniyle konuşamaz oldu. Gösterildiği doktorlar Ümmü’yü ancak bir şokun konuşturabileceğini söylemişler. Annem Ümmü’yü sıkıntılı günlerinde yalnız bırakmadı. Sınıfa getiriyor, onunla yine ilgileniyordu.
Aradan iki ay geçti. Annem kalp çarpıntısı geçirerek derste rahatsızlandı. Rengi sararıyor, nefes almakta güçlük çekiyordu. Babam bir taksi getirdi, annemi bir battaniye içinde sarsmadan arabaya yerleştiriyorlardı ki; kekeleyen bir ses işitildi. “Öğretmenim ne olur iyi ol, seni çok seviyorum.” Hepimizden önce annem tanıdı sesin sahibini. Ümmü’ydü bu. Annem kapalı gözlerinin ardından sızan yaşlarla, “Ah ne güzel Tanrım. Ümmü de konuştu.” dedi.
Ben de Başöğretmen Atatürk’ümün eğitim ordusunda öğretmen olacağım. Ben de bilgisizliğin karanlığına ışık tutacağım. Yurdumun çocuklarına bilgiden taç öreceğim. Öğrencilerimin gönüllerinde yaşayacağım.“
Öğretmenler Günü vesilesiyle yazılan çocuklarımız arasından yazılan bir kompozisiyon
sayfayı hazırlayan Nurcan İ.
Okumayı yazmayı,
Sayıları saymayı,
Güzel resim yapmayı,
Sensin bana öğreten.
Büyükleri saynayı,
Küçükleri sevmeyi,
Yurda hizmet etmeyi,
Sensin bana öğreten.
Kasabamı, köyümü,
Vatanımı, yurdumu,
Ulusumu soyumu,
Sensin bana öğreten.
Okuluma sevinçle koşarım,
Defterimi kitabımı açarım,
Heyecanla beklerim
Sevgili öğretmenim.
Hürmetim çoktur sana,
Işık saldın cihana,
Engin saygılar sana,
Sevgili öğretmenim.
Bir güneşsin yurduma,
Koştun nice yardıma,
Işıksın sen yoluma,
Sevgili öğretmenim.
Çoktur öğrettiğin şeyler,
Bize verdiğin emekler,
Seni sayar severim,
Sevgili öğretmenim.
FEYZA ÜNLÜ
Sabahleyin en erken
Yataktan kalkan benim.
Okuluma koşarken,
Günaydın öğretmenim.
Her zaman seversiniz,
Bilgiler verirsiniz.
Çalışır, öğren dersiniz.
Sevgili öğretmenim.
Bu yurdun kızı oğlu,
Tuttuk en aydın yolu
Kalbim sevgiyle dolu,
Hayatım öğretmenim.
Severek sayıyorum:
Üzmemek istiyorum,
Geçiyor böyle günüm,
Biricik öğretmenim.
Daha yaşım dolmadan,
Okula başlamadan,
Tanıtmışlardı seni,
Biricik öğretmenim.
Yazmayı sen öğrettin,
Yaşımı sen bellettin,
Hesabı sen kavrattın,
Biricik öğretmenim.
LEMAN BİLTEKİN
Ben bir öğretmenim
Okulların birinde
Duymayı düşünmeyi öğretirim,
Derslerimde.
Her an dört yanım,
Çocuklarla dolar,
Onların arasında güzelleşir,
Geçen zamanım.
MEHMET GÖKTÜRK
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
dr. Gârlan Ahmet Mictat şi Neriman Molali
Pe teritoriul de azi al României islamul reprezintă o religie de veche tradiţie cu stabilizare în spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut în Europa sub denumirea de Dobrogea, care prin poziţia sa de graniţă şi confluenţă a determinat o serie de situaţii particulare cu manifestări extinse de-a lungul secolelor până în zilele de azi.
Primul moment de islamizare a zonei a fost prezenta pe larg de Aurel Decei şi Tahsin Gemil (1978, pg. 140–156) dintr-o cronică otomană a lui Ali Yazîgîoglu, privind: Istoria lui Selciuk / Tarih al-i Selciuk scrisă în timpul sultanului Murat al II-lea (1360-1389). În cronica lui Yazigioglu, din anul 1424, se spune că Izzedin Kaykavuz al II-lea, un sultan de Konia din neamul lui Selciuk, de mai mult timp supus unor atacuri mongole, a căutat refugiu la Constantinopole în timpul domniei împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282). Cu ajutorul acestuia, în anul 662 al Hegirei, respectiv 1265 d. Hr, sultanul Kaykavuz al II-lea împreună cu toţi oamenii săi au traversat Bosforul şi sub îndrumarea unui sfânt mahomedan, pe nume Sarî Saltuk Baba s-au îndreptat spre gurile Dunării, după numele căruia în acelaşi an, au întemeiat oraşul Babadag. De asemenea, tot sub influenţa acestui hagiu misionar Saltuk Baba, s-a realizat şi trecerea la mahomedanism a tătarilor din Crimea în timpul hanului Berke (1257-1266). Toţi analiştii de la Ali Yazîcîoglu, Kemal Paşazade şi Seyyid Lokman, dar şi Ibn Batuta, Paul Wittek, Jean Deny, Evliya Celebi până la prof. Halil Inalcîk, autori de renume în acest domeniu, au subliniat rolul capital al lui Saltuk Baba în expansiunea islamismului turc în zona Mării Negre. Ali Yazîcîoglu a consemnat şi anul de deces al hagiului la 17 mai 1304, iar Ibn Batuta, călător prin Dobrogea în drum spre Crimeea a constatat în anul 1330, prezenţa unei localităţii musulmane cu denumirea „Baba Saltuk“, aşezate în jurul unui mormânt / turbe al „sfântului colonizator“. Alături de relatările cronicarului A. Yazîcîoglu, din cercetările lui A. Decei şi T. Gemil, rezultă că după moartea lui Saltuk Baba, între urmaşii săi rămaşi într-un spaţiu de civilizaţie creştină, departe de centrele culturii islamice, într-o ramură a turcomanilor din Dobrogea, s-a înregistrat un fenomen de eclipsă spirituală cu o masivă trecere a lor spre creştinism sub numele de găgăuzi ; noua denumire după ultimele ipoteze fiind o derivare după numele sultanului colonizator Kaykavuz al II-lea. De exemplu, de această părere este şi istoricul polonez Paul Wittek în două studii remarcabile, respectiv: Yazîcîoglu Ali on the Christian Turks of the Dobruja, publicat în „Bulletin of the School of Orientalistic and Asiatic Studies”, XIV (1952) Londra, pg. 639 – 668 şi mai ales în monografia: Les Gagaouzes – Les gens de Kaykaus, Londra, 1954. Din această monografie, P. Wittek citează la pg. 22 –23 din relatările cronicarului otoman un interesant pasaj care se termină astfel: „cât priveşte grupul care a rămas în Rumelia, după moartea lui Saltuk Baba, aceştia şi-au abjurat credinţa şi l-au uitat pe sfântul colonizator“.
Rumelia la acea dată, fiind denumire turcească a Balcanilor, după ocuparea lor de către otomani, opusă Anatoliei, cu întindere până spre gurile Dunării; Imperiul de Rum şi denumirea de rumlar fiind dată de turci locuitorilor din vechile teritorii bizantine. Aceste cercetări au fost acceptate şi de prof. H. Inalcik în Encyclopedie de l’Islam (1963, pg. 639 – 668) cu următoarele note: „cât priveşte pe turcii din Anatolia veniţi în Dobrogea cu Sarî Saltuk Baba, noi suntem acum în măsură să afirmăm, după studiul comparativ făcut de P. Wittek, pe baza relatărilor turceşti originale ale lui Yazîcîoglu Ali, precum şi din alte surse bizantine, cu faptul că ei s-au stabilit efectiv în Dobrogea. Iar argumentele prezentate de P. Mutafciev … nu mai sunt valabile după studiul lui P. Wittek“.
Dar din perspectiva timpului viaţa acestui neam de turci creştini rămaşi în zona de confluenţă a marilor credinţe nu a fost uşoară. Deşi au manifestat o dârză rezistenţă în păstrarea limbii turce, creştinii i-au tratat pe găgăuzi în derâdere ca pe nişte turci „întorşi”, cu apariţie ciudată în biserici ortodoxe şi nu s-au ocupat de ridicarea lor culturală. Aceeaşi marginalizare au avut-o găgăuzii şi în lumea islamică unde cronicile otomane au aruncat „vălul tăcerii“ peste ei, iar autorităţile i-au trecut la plata unor taxe şi impozite specifice comunităţilor ne-musulmane din Imperiu.
La un moment dat, ca un răspuns la toate nemulţumirile adunate din partea altor neamuri, sate întregi de turci găgăuzi din Dobrogea s-au ridicat între anii 1810 –1830 părăsind această regiune cu trecerea Dunării spre ţara creştină a Moldovei. După acest moment notăm în România o restrângere a relatărilor despre ei. Abia de curând, în anul 1994 s-a aflat că pentru acest neam s-a stabilit un loc în Rep. Moldova cu denumirea de „Gagauz yeri“, cu un statut de autonomie pentru o populaţie de cca. 150.000 de suflete.. De asemenea, a fost reglementată pe cale constituţională şi situaţia preşedenţiei găgăuze într-o poziţie permanentă de vice-preşedinte al Rep. Moldova.
Cealaltă ramură a turcomanilor musulmani din neamul lui Selciuk rămaşi între Dunăre şi Mare au urmat o altă evoluţie. Ea s-a întărit după anul 1400 odată cu islamizarea la nord a tătarilor Hoardei de Aur, dar mai ales prin ridicarea în Anatolia a Casei de Osman şi extinderea spre Europa Centrală a Imperiului otoman. Prima sa incursiune în Dobrogea are loc în anul 1398 când sultanul Bayazid I (1389-1402) îl zdrobeşte şi îl goneşte pe Ivanco, urmaşul lui Dobrotici, recunoscut ca despot al zonei de împărăţia Bizanţului. Islamizarea acestei regiuni se va stabiliza mai ales după anul 1444, an de înfrângerii al unei cruciade în bătălia de la Varna, de către sultanul Murat al II-lea (1421 – 1451). De fapt, perioada 1400 – 1900 a fost una de înflorire a credinţei mahomedane şi pe zone din teritoriul actual al României. În tot acest timp, în sate şi oraşe s-au ridicat Geamii (moschei) ca biserici de cult, medrese pentru învăţarea, comentarea şi practicarea adecvată a Coranului şi kadiate ca judecătorii de drept islamic. De asemenea, nu a existat localitate urbană sau geamie fără construcţia unui sistem de ape curgătoare rituale de cişmele sau băi publice.
O forma stabilă de organizare non-profit a proprietăţii religioase şi cea mai importantă instituţie de ajutor social au fost vakâfurile. Se cunosc mai bine cele de la Babadag, Mangalia, Tulcea şi Silistra. De exemplu, la Babadag, pe terenul unei geamii construită în jurul anului 1500 de Bayazit al II-lea (1481–1512), fondatorul Gazi Ali Paşa înfiinţează în anul 1610 un vakâf cu acelaşi nume. Modul său de înfiinţare a fost prezentat pe larg de Evlya Celebi în Seyahatname / Note de călătorie, cu o actualizare modernă a textului efectuată de Mustafa Ali Mehmet (1965).
Astfel, în testamentul fondatorului întins pe multe pagini, scris în anul 1015 al Hegirei, respectiv 1618 d. Hr., înregistrat de Zecheria, mare cadiu de Rumelia, prin executorul testamentar Seyh Abdul Cadâr ca procuror mandatar; Gazi Ali – Paşă de Silistra, face din averea sa o mare donaţie cu tot ce se află pe solul şi subsolul comunelor Herghel – azi Sarîchioi şi Zeibi – azi Zebil: „cu pământul, pădurile, izlazuri, livezi şi clădiri, potrivit actelor de proprietate, fără drept de a fi cerute înapoi de mine sau de duşmanii mei“, în suprafaţă de aproape 10.000 ha. Scopul acestei donaţii era de întreţinere a geamiei „cu toate cele de trebuinţă“ precum şi a unui „lăcaş de lumină“, respectiv Seminar musulman / Medrese de nivel superior, ridicat în acelaşi loc.
Pentru „buna organizare a activităţii de cult“ se hotărăşte numirea unui hatip cu atribuţii parohiale în faţa autorităţilor, a unui imam, ca lider religios cu atribuţii spirituale, „ales din cei cu glas plăcut” ; împreună cu doi muezini „din rândul celor evlavioşi” pentru anunţul orelor de rugăciune; a unui intendent care se va îngriji de inventarul geamiei, precum şi patru persoane „care vor citi în toate zilele de vineri versete din Coran”. Pe lângă activităţile de cult, pe baza veniturilor obţinute vakâfurile aveau şi scopuri sociale, precum asigurarea unui venit pentru bătrânii sau infirmii comunităţii, cheltuieli de nuntă pentru fetele sărace, difuzarea de cărţi sfinte, asigurarea de fonduri pentru achiziţii de carne, pentru a împiedica creşterea preţurilor la acest produs pe timp de iarnă, dezvoltarea agriculturii locale, achitarea de plăţi pentru datornicii sărăci, împărţirea de haine în mediul rural, organizarea serbărilor de bairam, etc. (detalii la Ahmet Caferoglu, 1942). La fel s-a înfiinţat şi vakâful de Mangalia prin donaţia personală a 30 de sate efectuată de prinţesa Esmahan Sultan în anul 1590. Cu timpul, vakâful de Babadag s-a întărit, când în anul 1837 sultanul Mahmud al II-lea (1808 –1839) a construit o Medrese, ca instituţie de învăţământ superior, care ulterior a devenit „Casa Panaghia”. Această clădire mai există şi astăzi renovată sub forma unei Expoziţii permanente de artă musulmană. Prima abatere din partea Epitropiei turce de Babadag de la regulile stabilite de fondator s-a produs în anul 1882, când epitropul Demirgean Efendi, numit în funcţie de noul prefect al Dobrogei, Remus Opreanu a cedat statului român actele de proprietate a vakâfului în schimbul unei promisiuni de redeschidere a unui Seminar Teologic la Babadag. În condiţiile unei puternice mişcări de migraţie a turcilor din localitate şi din satele înconjurătoare, noul epitrop a supus această decizie unei dezbateri foarte contradictorii. În final, acordul s-a semnat şi prin decret regal noul Seminar s-a redeschis la data de 9 noiembrie 1891 cu un corp profesoral islamic plătit de statul român.
În cadrul său, cursurile de cultură generale asupra Islamului se desfăşurau în limba română, iar citirea şi interpretarea Coranului se făcea în limba arabă din osmana veche. Din ianuarie 1892, dl. Demirgean Efendi a fost numit profesor de limbă arabă şi director al acestei şcoli. În acelaşi an va fi numit şi dl. Hagi Veli Efendi la cursul de legislaţie islamică. Din anul 1895, la iniţiativa lui ministrului Take Ionescu, la catedra de limbă română va fi numit şi prof. Alexandu Alecu, un bun cunoscător al limbii turce, care ne va lăsa şi prima carte în limba română despre istoria acestor evenimente. Al doilea mare moment a fost anul 1901, când Seminarul Musulman se va muta la Medgidia, acest transfer fiind influenţat şi de dr. Ibrahim Temo, fost membru al mişcării junilor turci, refugiat în Dobrogea de teama persecuţiilor otomane, protejat de autorităţile româneşti (detalii la Tahsin Gemil, 1970). Practic, noul Seminar Musulman Medgidia se înfiinţa pe dreptul istoric şi proprietăţile celui de la Babadag. O slabă răscumpărare a fost faptul că, toate persoanele din administraţia vakâfului au primit o pensie viageră din partea statului român, acordată unora până în anul 1948 când a fost sistată de comunişti.
În afara acestor forme specifice, studii islamice s-au mai desfăşurat şi la Şcoala Musulmană din Constanţa construită în anul 1886, în stil maur prin contribuţia comunităţii din acest oraş, care a funcţionat cu 4 clase primare, un an pregătitor şi 3 clase gimnaziale. După anul 1890 programa şcolilor de la Babadag, Constanţa şi Medgidia avea următoarele obiecte de învăţământ: limba turcă, limba română, limba arabă, scrierea şi ortografia, interpretarea Coranului, legislaţia islamică, matematica, ştiinţele naturii, istoria românilor, geografia, noţiuni de drept civil, noţiuni de igienă şi medicină populară, cultura pomilor şi a zarzavaturilor, desenul, caligrafia şi muzica. De notat că în această îndelungată evoluţie de aproape 7 secole, comparativ cu manifestările creştinismului, islamul a prezentat 2 mari caracteristici: lipsa luptelor confesionale interne cu toleranţa şi respectul faţă de credinţa altor neamuri.
Amintim de ele întrucât în aceeaşi perioadă creştinismul a fost măcinat de lupte intestine dintre cele mai severe. Se consemnează în Europa franceză pogromul protestanţilor realizat de catolici, în faimoasa „noapte a sfântului Bartolomeu” (1572) sau arderile pe rug ale inchiziţiei catolice din Spania (1500). La fel în Rusia, când după reformele patriarhului Nikon (1667), 500.000 de ruşi răsculaţi au părăsit ţara, de teama persecuţiilor şi represaliilor ordonate de Biserica Ortodoxă Rusă. La fel, în Transilvania, când mânăstirile româneşti creştin-ortodoxe de la Sâmbăta din munţii Făgăraş la cererea bisericii apostolice / catolice au fost distruse cu tunurile (1720). Cea mai recentă şi mai severă represiune fiind exterminarea evreilor în Europa ca neam şi religie creştină în perioada anilor 1939–1945, iar despre conflictul irlandez dintre catolici şi protestanţi se ştie că nici până în ziua de azi nu s-a încheiat. In schimb, în lumea islamică aceste tipuri de sciziuni, schisme sau conflicte de amploare, provocate de orientări confesionale diferite, nu sunt cunoscute şi nici înţelese, deşi ordine religioase islamice au existat şi în cadrul său. De exemplu, Mehmet A. Ekem (1981, pg. 67) dintr-o cronică otomană a lui Aşîk Paşa Zade, scrisă între anii 1400 – 1502 notează existenţa a patru mari ordine religioase şi militare: „organizaţiile vitejilor (gazii-lor), ale călugărilor (ahii-lor), ale femeilor războinice (badjiyan rum) şi ale dervişilor misionari din Asia Mică (abdalan rum)“.
Dar aceste ordine nu au evoluat spre direcţii divergente pentru că în secolul XVII ele se vor unifica prin absorbţie în mişcarea musulmană mai largă a bektaşismului, iniţiată de Hagi Veli Bektaş (sec. XIII). Mai este consemnată o mişcare islamică cu caracter şiit, împotriva puterii centrale otomane cu caracter sunnit, dar fără amploare, condusă împotriva sistemului timariot de către şeihul Mahmud Bedreddin (1359-1413), cu desfăşurare inclusiv în zona Deliormanului din sudul Dobrogei, dar repede reprimată şi Beddredin ucis. De remarcat că sistemul timarelor a funcţionat pe toată durata Imperiului otoman, sistem prin care spahii (trupele de cavalerie) primeau în folosinţă din cuceririle teritoriale câte o feudă numită timar, cu 20.000 aspri venit anual, pentru care datorau sultanului obligaţii militare permanente. De remarcat că regiunea balcanică, ele s-au acordat atât cavalerilor musulmani cât şi celor creştini înrolaţi în trupele otomane, iar în felul acesta s-au pus bazele unei colaborări islamo-creştine care îl va determina pe A. Toynbee (1951, pg.147) să noteze existenţa unei „Pax Ottomanica” valabilă pentru întreaga zonă de influenţă a Imperiului. Cel mai mult a fost surprinsă populaţia creştină de toleranţa confesională a islamului otoman, ca dimensiune specifică pe termen lung, atunci când în Europa, cu tot spiritul militar al turcilor şi cu toate campaniile lor de cucerire nu s-a ajuns la distrugeri de biserici.
– continuare în numărul viitor –
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
|
Suntem profund îndureraţi urmărind ultimele evenimente în care statul turc a devenit o ţintă de atentate teroriste. Uniunea Democrată Turcă din România |
Türkiye Cumhuriyeti geçirdiği son terör eylemleri bize candan büyük üzüntü verdi. Romanya Türk Demokrat Birliği |
Ştim cu toţii că începând cu data de 27 octombrie 2003 a început postul ramazanului pentru toţi musulmanii. Acesta se va sfârşi în data de 25 noiembrie 2003 când vom întâmpina Sărbătoarea religioasă Ramazan Bayram. Menirea şi datoria fiecărui musulman este aceea de a-şi bucura aproapele spiritual şi material.
În acest sens U.D.T.R. a venit în sprijinul musulmanilor nevoiaşi cu pachete alcătuite din produse alimentare, ca în ziua de Bayram aceştia să uite măcar pentru o clipă de griji. Acţiunea de distribuire a fost coordonată de Dl. Bairam Şaban, preşedinte executiv U.D.T.R.
Localităţile unde au fost distribuite cele 500 de pachete sunt următoarele: Dobromir, Văleni, Lespezi, Făurei, Carvăn, Cuiugiuc. Avem speranţa că oamenii de bine vor fi alături de U.D.T.R., iar cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului – Kurban Bayram se vor distribui şi pachete cu carne.
Sureya Şachir
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
– Prof. univ. dr. Ibram Nuredin –
(fiecare pagină e ştampilată), are timbru fiscal cu
- România
- 100
Preşedintele CM şi M. Interne – Armand Călinescu, Ministrul Învăţământului, Avuţiilor Publice Traian Pop.
Tablouri de averea comunităţii musulmane din comunele urbane şu rurale din cuprinsul Muftiatului Jud. Tulcea
Chestionar – Ministerul Inventarului Avuţiei Publice
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Ramazan ayının 27. gecesi Kadir Gecesi’dir. Geceler içerisinde en feyizli gecedir. İnsanlara dünyada ve ahirette mutlu olmanın yollarını gösteren Kur’an-ı Kerim, Kadir Gecesi’nde inmeye başlamış, Hz. Muhammed’e peygamberlik görevi bu gece verilmiş ve İslam güneşi bu gecede doğmuştur. İşte bu önemli olaylar, Kadir Gecesi’ne büyük bir şeref vermiş, üstün bir değer kazandırmıştır.
Yine bu gecede yapılan ibadet, içinde Kadir Gecesi bulunmayan bir ayda (yaklaşık 83 yıl) yapılan ibadetten daha hayırlıdır. Sevgili Peygamberimiz de bu gecenin fazileti hakkında şöyle buyurmuştur:
„Kim ki, faziletine inanarak ve mükafatını Allah’tan bekleye-rek Kadir Gecesi’ni ibadetle geçirirse geçmiş günahları bağışlanır.“
Kadir Gecesi biz mü’minlere Allah Teala’nın büyük bir lütfu ve sonsuz rahmetinin eseridir. Bu geceyi Allah rızası için namaz kılarak, Kur’an okuyarak ve dua ederek en iyi bir şekilde değerlendirmeliyiz.
Hz. Aişe bir gün Peygamberimiz’e: „Ya Rasulallah: Kadir Gecesi olduğu zaman Allah’a nasıl dua edeyim?“ diye sordu.
Peygamberimiz de, ona şöyle cevap verdi: „Ya Rabbi! Sen çok affedicisin, affetmeyi seversin, beni affet, diye dua et“ diye buyurdu.
Sevgili çocuklar, Peygamberimizin öğrettiği bu duayı, bizler de Kadir Gecesi’nde bol bol yapalım. Kandil gecelerini, Allah rızası için namaz kılmak, Kur’an okumak, Peygamberimiz’e salavat getirmek, günah-larımızın bağışlanması için Allah’tan af dilemek, dünya ve ahirete ait di-leklerimiz için dua etmek ve yapacağımız yardımlarla fakirleri sevindirmek süretiyle değerlendirmeliyiz.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Müslümanlar, Ramazan ayının manevi atmosferinde azami derecede faydalanmış olarak, kazançlı çıkmanın mutluluğu içindeler. Bugün gönüller; Ramazan ayında yapılan ibadetlerin, hoş tutulan gönüllerin, sevindirilen yoksulların, mutluluk ve sevinciyle doldu.
Dinimiz, Ramazan ayında oruç tutmayı İslam’ın beş şartından biri olarak farz kılmıştır.
Ramazan ayının bitiminden sonraki günde de oruç tutmayı yasaklamış ve bu günü Müslümanlar için bayram olarak ilan etmiştir. Müslümanlar bu günü, Allah’ın oruç tutma emrini yerine getirmenin sevinci ile kutlarlar. Ramazan Bayramı, bu sevinç ve mutluluğun gönüllerde coştuğu gündür. Yani bir sevinç ve mutluluk günüdür.
Bu bayram, bilhassa çocuklar için bir neşe, bir eğlence, bir sevinç ve mutluluk günüdür. Bugün, en çok onlar sevinir. Kendilerine sunulan hediyeler, yapılan ikramlar, alınan yeni giyecekler ve verilen harçlılar çocukları sevindirir, çok mutlu eder. Bu sebeple çocuklar, bayramların gelmesi iple çekerler.
– sayfayı hazırlayan Nurcan İbraim –