Atatürk'ü Anma, Gençlik ve Spor Bayramı

Atatürk'ü Anma Gençlik ve Spor Bayramı, her yıl 19 Mayıs tarihinde kutlanan, Türkiye Cumhuriyeti'nin ulusal bayramlarından biridir. 19 Mayıs 1919'da Mustafa Kemal Atatürk Bandırma Vapuru ile Samsun'a çıkmıştır ve bu gün Kurtuluş Savaşı'nın başladığı gün kabul edilir. Atatürk bu bayramı Türk gençliğine armağan etmiştir.
20 Haziran 1938 tarihli kanunla “Gençlik ve Spor Bayramı” olarak kutlanan bu ulusal bayramın adı 12 Eylül Darbesinden sonra “Atatürk'ü Anma, Gençlik ve Spor Bayramı” olarak değiştirilmiştir.
Her yıl 19 Mayıs günü Gençlik ve Spor Bayramı Türkiye ve Türk Dünyasının dört bir yanında spor gösterileri ve törenlerle kutlanır. Üzerinde “Gençlikten Atatürk Sevgisiyle Cumhurbaşkanına” yazan ve “Sevgi Bayrağı” olarak adlandırılan dev bir bayrak Kurtuluş Yolu'ndaki Tütün İskelesi'nden karaya çıkarılarak Samsun valisine verilir. Daha sonra bayrak, Cumhurbaşkanına sunulmak üzere genç atletlere teslim edilir. Samsun'dan yola çıkarılarak Amasya, Tokat, Sivas, Erzincan, Erzurum, Kayseri, Nevşehir, Kırşehir ve Kırıkkale'den sonra, 19 Mayıs törenlerinde, Ankara'da Cumhurbaşkanına sunulur.

Ervin İbraim

Atatürk’ü Sevmek Vatanımızı Sevmektir

Sevgili Arkadaşlar; 19 Mayıs Atatürk’ü Anma ve Gençlik ve Spor Bayramı;

19 Mayıs 2021 Düşüncelerimizde hareketlerimizde;

Întrucât pe data de 19 mai 1919 a avut un loc un foarte important eveniment în trecutul nostru istoric, în înfiinţarea noului stat turc, Atatürk a considerat acest eveniment ca fiind începutul mişcării de eliberare naţională şi în Marele discurs ţinut cu această ocazie a evidenţiat faptul că această zi de 19 MAI să rămână în memoria naţională ca zi în care s-a născut odată cu ţara.
În timpul celei de-a doua vizite la Samsun, în perioada 20-24 septembrie 1924 Atatürk a fost întâmpinat cu drag şi entuziasm de către popor şi, cu toate că Marele Gazi dorea să meargă la Erzurum cât mai curând posibil, el rămâne aici timp de cinci zile, timp în care cel mai discutat subiect în aceste zile a fost 19 mai.
„Cinci zile onorabile în Samsun au uşurat dorul de cinci ani”. Călătoria din 1924, pe langă amintirea evenimentelor din 19 mai, a făcut ca oamenii din Samsun să dorească să perpetueze această zi, care a început să fie sărbătorită drept 19 mai Ziua Veteranilor din 1926. Informat despre toate aceste evenimente, Atatürk nu a rămas indiferent şi şi-a exprimat satisfacţia cu telegramele sale de răspuns pe care le-a trimis guvernatorului din Samsun, în care a spus: „Am salutat profund recunoştinţa oamenilor din Samsun. Domnule, aş dori să mulţumesc şi să vorbesc oamenilor de onoare.”

Atatürk diyor ki

Presa din Samsun, la Sărbătorile din 19 mai 1927, a evidenţiat faptul că, deşi sunt patru sărbători oficiale în acel moment, această Zi ar trebui sărbătorită în toată ţara, pentru a nu se uita.
Pregătirile pentru ceremoniile din 19 mai 1928 au fost făcute cu câteva zile înainte. Au fost construite arcuri mari unde au fost adunaţi tineri din şcoli şi unităţi militare, ofiţeri şi funcţionari publici alături de alţi civili. După parada însoţită de trupe militare cortegiul a continuat spre Piaţa Saathane şi după ce a aşteptat o vreme acolo, a ajuns la Gazievi pe bulevardul Mecidiye. Discursuri care indicau importanţa zilei au fost ţinute iar ceremoniile au fost încheiate cu marşurile militare. Unul dintre evenimentele desfăşurate în aceeaşi zi a fost deschiderea Gazievi. Toate unităţile, magazinele şi atelierele erau decorate cu ramuri de dafin peste tot. La fel ca în sărbătorile anterioare au avut loc noaptea procesiuni de felinare şi un bal de mulţumire la municipalitate. După finalizarea parcului Gazi şi ridicarea statuii Gazi în ianuarie 1932, s-au organizat la nivel local evenimente şi sărbători specifice. Ziua de 19 Mai a fost sărbătorită cu ceremonii şi activităţi mai mari din 1933.

Atatürk gençliğe verdiği değeri şu sözlerle ifade ediyor:

Atatürk gençliği diyor ki:

19 Mayıs 2021 Mustafa Kemal’in Samsun’da tutuşturduğu kurtuluş meşalesinin Anadolu’da elden ele, gönülden gönüle dolaşmasının 102. yılına ulaşmasının yıl dönümü.

19 Mai, Comemorarea Atatürk, Ziua Tineretului şi Sportului, marchează începutul Războiului de Independenţă şi este sărbătorită în fiecare an cu poezii, cântece şi diverse activităţi. Comemorarea Atatürk, Ziua Tineretului şi Sportului este sărbătoarea oficială a Republicii Turcia şi se sărbătoreşte în fiecare an pe 19 mai. La 19 mai 1919, Mustafa Kemal Atatürk a dus feribotul Bandırma la Samsun şi astăzi este cunoscută ca ziua în care a început războiul de independenţă turcesc împotriva statelor antante.

BU GELEN BANDIRMA VAPURU

Tekmil Anadolu ayakta,
Bu gelen Bandırma vapuru.
Mustafa Kemal’in bakışı
Göklerden duru.
Boz kalpağın hele bir çıkarsın Mustafa Kemâl
Altın saçları pırıl pırıl uçuşur rüzgarda.
Mustafa Kemâl’in elbisesi
Rütbesiz, nişansız...
Ve avuçlarında
Kaderi yazılmış Türkiye’nin.
Karadeniz sere serpe uzanmış önünde
Bandırma vapuru yavaş yavaş yol alır,
Gazi Anadolu divan kurmuş bekleşir
Mustafa Kemal geliyor.
Vapur yaklaşır, yaklaşır;
Secde eder dağlar taşlar.
Selam verir Gazi Anadolu’m;
Bandırma vapurunun içinde.
Güneşten süt emmiş
Bir sarışın kahraman var.
Mustafa Kemal, ölümsüz kahraman,
Sen Samsun’a ayak bastığın an,
Al bir bayrak gibi açılıp rüzgarınla,
Dalgalandı vatan.

Atatürk diyor ki:

Atatürk a dăruit această sărbătoare tinerilor turci pentru totdeauna.

Melek Osman

Bayramlaşma

Firdes Musledin

Luna Ramazan

Postul este unul din stâlpii de bază ai Islamului, pe lângă declaraţia de credinţă, rugăciunea zilnică, dania şi pelerinajul la locurile sfinte. În post, omul resimte durerile şi foametea sărmanilor şi lipsurile nevoiaşilor, atunci când gustă amărăciunea foamei şi a setei. Astfel, inimile credincioşilor se înduioşează pentru sărmani, oferindu-le acestora ajutor.
Luna Ramazan este a noua luna a calendarului Islamic şi celebrează luna în care profetul Muhammed a primit revelaţia de la Allah. Timp de 29 de zile musulmanii adulţi trebuie să postească din zori până la apusul soarelui. Aceasta înseamnă abstinenţa de la mâncare, băutură, fumat şi relaţii conjugale în timpul orelor de post.
Luna Ramazan este considerată o lună a iertării şi a milei. Religia islamică stabileşte postul ca un mijloc de purificare, un exerciţiu de auto control şi o dovadă de credinţă.
In luna Ramazan Uniunea Democrată Turcă a organizat mese de iftar atât în Constanţa cât şi la filiale respectând normele igienico-sanitare şi distanţarea socială impuse de starea de alertă. Mesele de iftar au fost organizate de preşedinţii de filiale cu sprijinul conducerii UDTR.
În spiritul acestei luni, Uniunea Democrată Turcă din România a derulat ample manifestări, atât în municipiul Constanţa, cât şi în localităţile unde avem filiale.
În municipiile Tulcea, Bucureşti şi în localităţile Cobadin, Medgidia, Techirghiol, Măcin, Hârşova, Cumpăna, Valu Lui Traian prin intermediul comitetelor de conducere ale filialelor respective, s-au oferit mese de iftar membrilor acestor filiale.
La filiala Cobadin preşedintele filialei d-nul Naim Raim a organizat mese de iftar pentru bărbaţi, femei şi tineret.
Luna Postului şi a Coranului este luna în care avem ocazia de a ne curăţa de păcate. Profetul Muhammed i-a vestit pe musulmani cu acest hadis: „cel care este credincios şi ţine post aşteptând răsplata doar de la Allah, i se vor ierta toate păcatele din trecut“.
Luna Ramazan şi postul reprezintă credinţă şi evlavie. Credinciosul musulman are parte de bine şi prosperitate. În această lună mâinile care se deschid spre Allah, rugăciunile care i se adresează nu sunt refuzate. Cu aceste sentimente trebuie să ne rugăm pentru părinţi, copii, vecini, rude şi pentru întreaga omenire. Cu aceste gânduri Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis a transmis un mesaj comunităţii musulmane din România cu ocazia începerii lunii postului Ramadan.

Vă prezentăm în continuare textul mesajului:

Cu prilejul începerii lunii postului Ramadan, transmit tuturor cetăţenilor români de etnie turcă şi tătară gândurile mele bune, însoţite de urări de sănătate, prosperitate şi împlinire spirituală.
Ramadanul îndeamnă, prin zilele dedicate postului şi rugăciunii, la o reflecţie profundă asupra semnificaţiilor Coranului în lumea contemporană şi asupra valorilor pe care le inspiră fiecărui credincios: libertate, demnitate, toleranţă, iubire pentru semeni.
Şi în acest an, perioada Ramadanului însoţeşte efortul nostru comun de a depăşi dificultăţile provocate de pandemia de COVID-19. Suferinţa şi boala încă îi afectează la scară mondială, adeseori cu consecinţe grave, pe semenii noştri. Apreciez susţinerea pe care aţi manifestat-o în toată această perioadă pentru strădania autorităţilor de a ne proteja prin măsuri sanitare şi de a identifica soluţii pentru regăsirea cât mai rapidă a normalităţii sociale.
Am încredere că luna postului Ramadan vă va întări în acest efort şi ne va ajuta să continuăm împreună, în spirit de solidaritate şi responsabilitate, să-i ajutăm pe toţi cei care au nevoie de grija şi sacrificiul nostru.
Ramadan Karim!

Firdes Musledin

Kadir Gecesi

8 Mayıs tarihinde yüce kitabımız Kur’an-ı Kerim’in ifadesi ile bin aydan daha hayırlı olan kadir gecesini idrak ettik. Zaman ve mekanlar kendilerinde meydana gelen önemli olaylarla değer kazanırlar. Kadir gecesini bin aydan daha hayırlı kılan da yüce kitabımız Kur’an-ı Kerim’in bu gece inmeye başlamasıdır. Yüce rabbimiz, kadir gecesinin kıymetini beyan eden surede şöyle buyurmaktadır: “Şüphesiz biz onu (Kur’ân’ı) kadir gecesinde indirdik. Kadir gecesinin ne olduğunu bilir misin? Kadir gecesi bin aydan daha hayırlıdır. Melekler ve Ruh (Cebrail) o gecede, rablerinin izniyle her türlü iş için iner de iner. O gece, tan yerinin ağarmasına kadar bir esenliktir.”
Kadir gecesini gereği gibi anlayıp hakkıyla değerlendirmenin yolu, bu mübarek gecede inmeye başlayan Kur’an-ı Kerim’i okumak ve onun mesajlarını anlamaktan geçer. Kur’an-ı Kerim insanın dünya ve ahiret mutluluğunu sağlamayı hedefler. Aklımızı, gönül dünyamızı aydınlatır. Manevi varlığımızı karartan her türlü kötülük ve olumsuzluktan bizleri arındırır. Bin aydan daha hayırlı olan Kadir gecesi ilahi rızayı kazanmak, günahlardan arınmak, hayatına yeni bir başlangıç yapmak isteyen müslümanlar için bulunmaz imkanlar sunmaktadır. Bu nedenle manen bin aydan daha hayırlı olduğu müjdelenen, dolayısıyla yaklaşık seksen küsur yıllık bir insan ömrüne bedel olan bu gecede tüm camilerde Kuran-ı kerim okundu, mevlidler okundu, namazlar kılındı ve dualar yapıldı. Hunkar camii cemaati özellikle gençler, bu gecede camiye gidip sabaha kadar bu geceyi en güzel şekilde geçirmeye çalıştılar. Programa Romanya Müslümanlar Müftüsü, Iusuf Murat, T.C Köstence Başkonsolosluğu Din Hizmetleri Ataşesi, Cafer Tayyar Doymaz katıldılar, Köstence imamları sohbet ve dualar ettiler. Kuran-ı Kerim okundu, ilahiler söylendi böylece program sabaha kadar devam etti. Bu gece Romanya Demokrat Türk Birliği din komisiyonu bu programı ve gençleri destekleyerek onlara sahur için ikramlar sundu. Sahuru birlikte yapan gençler, dostluk ve kardeşliğin hakim olduğu bir kez daha gösterdiler. R.D.T.B olarak gençlerimizin yanında olmayı çalışıyoruz ve onlara her faaliyette yardım etmeye devam edeceğiz.
Bu gece camiye gelen tüm gençlerimize teşekkür ediyoruz ve Allah onların yaptıkları ibadetleri kabul etmesini diliyoruz.

Firdes Musledin

Tradiţii şi obiceiuri ale turcilor dobrogeni

Dintre obiceiurile şi sărbătorile laice ale comunităţii turce din România, Hıdırellez-ul, una dintre cele mai populare sărbători, este considerat ca fiind cea mai veche sărbătoare laică, ce este păstrată şi bine conservată, rezistând de-a lungul timpurilor până în zilele noastre. Această sărbătoare preislamică ce aparţine de mii de ani patrimoniului nostru cultural, ce marchează începutul anului agricol şi trecerea la anotimpul cald, continuă să se serbeze de către musulmanii din Dobrogea, dar şi de comunităţile turce din Balcani şi mai ales în Anatolia, astfel că, UNESCO a trecut această sărbătoare pe lista patrimoniului cultural imaterial al lumii pentru Turcia şi Macedonia de Nord.
Hıdırellez-ul, conform calendarului Gregorian, are loc în fiecare an pe data de 6 mai, zi în care s-au întâlnit cei doi fraţi Hızır şi Ilyas, fiind o sărbătoare străveche celebrată în lumea turcică ce coincide cu începutul unui nou anotimp, mai exact al verii astronomice. De unde şi o cunoscută legendă spune că, cei doi fraţi au fost alungaţi din Cer de către Creator şi au primit dreptul de a se întâlni, o singură dată pe an ( în ziua de Hıdırellez), unul devenind stăpânul Pământului şi celălalt al Cerului. Iar denumirea acestei sărbători este compusă din numele celor doi fraţi ce sunt consideraţi părinţii astronomici ai vieţii umane, semnificând nemurirea şi abundenţa.
Perioada dintre 6 mai şi 17 noiembrie este considerată vară, adică zilele lui Hızır, iar între 18 noiembrie şi 5 mai sunt zilele lui Kasım, adică zilele de iarnă. Datorită acestui fapt se consideră că 6 Mai este începutul zilelor de vară, iar în această zi, iubirea faţă de natură şi de om este foarte importantă, fiindcă Hızır şi İlyas iubesc natura, oamenii, binele şi generozitatea, reprezentând simbolul belşugului, existând credinţă în sfinţenia lor. Această zi de 6 mai, ce îşi are originile în cultul dualităţii şi celebrării reîntoarcerii la viaţă, devine astfel „Hıdırellez bayramı”, celebrată în mare majoritate de musulmani. Sunt diverse variante în privinţa originii lui Hızır şi a sărbătorii de Hıdırellez. Una dintre acestea spune că Hıdırellez aparţine culturilor mesopotamiene şi anatoliene; altele spun că aparţine culturii turce pre-islamice din Asia Centrală. Este imposibilă atribuirea sărbătorii de Hıdırellez unei singure culturi. Din timpuri preistorice s-a observat sărbătorirea venirii verii în Mesopotamia, Anatolia, Iran, Balcani şi chiar în toate ţările din estul Mării Mediterane.
Înainte şi în această zi de sărbătoare musulmanii respectă o serie de obiceiuri şi tradiţii. În apropierea acestei zile de sărbătoare se fac o serie de pregătiri, printre care, marea majoritate din musulmani se trezesc devreme şi fac curăţenie generală în casă, a lucrurilor din casă şi din bucătărie, măturând în casă de la uşă spre interior, spre a atrage bogăţia în casă şi niciodată din interior spre uşă afară, căci se duce tot belşugul casei. Toate aceste pregătiri vizează vizita acasă a profetului Hızır, cel care îi ajută mereu pe cei aflaţi în impas, cei curaţi la suflet şi iubitori, îndeplinind dorinţele oamenilor, iar pe cei aflaţi în călătorie, îndrumându-le calea. În unele locuri, exista credinţa că orice musafir venit ar putea fi Hızır şi, fiind privit ca musafir sfânt, i se dădea o mare importanţă. Şi tot înainte de această zi religioasă, se merge la cimitir, se curăţă şi se pun flori pe mormintele celor dragi trecuţi în nefiinţă, iar în ziua de Hıdırellez se dă de pomană celor nevoiaşi şi se spun rugăciuni la mormintele rudelor, dar, cu părere de rău, aş putea spune că, în ultimii ani acest obicei, în cadrul comunităţii turce din Dobrogea, a devenit mai mult o zi de pomenire a morţilor. Tot în zona Dobrogei, spre exemplu, în ajunul acestei sărbători se ţine şi post, în noaptea de 5 spre 6 mai se fac rugăciuni şi se citeşte din Coran, iar în ziua de „Hıdırellez Bayramı”, se sărută mâna mai marilor şi se duce mâna la frunte cu respect faţă ei, de cei în vârstă.
În seara de 5 mai, în timpul apusului, e momentul punerii dorinţelor, dorinţe ce se scriu pe o hârtie şi se agaţă pe ramurile trandafirului ori se lasă la tulpina acestuia cu speranţa ca vor fi ajutaţi. Cei care vor o casă desenează o casă, cei care vor maşină, desenează o maşină, sau îşi pun alte doleanţe, şi după care se face o rugăciune de dorinţe. Iar în zorii zilei de Hıdırellez, hârtiile pe care sunt scrise aceste dorinţe se aruncă în apă (mare, lac, râu). Pe cât de repede va dispărea hârtia, pe atât de repede se va îndeplini dorinţa. Un alt obicei ar fi legarea unei batiste de culoare roşie de un trandafir pentru împlinirea dorinţelor, aşteaptând timp de un an îndeplinirea dorinţelor, sau mai este un obicei ca pe ramurile unui trandafir să se agaţe sau să se îngroape la rădăcina trandafirului un săculeţ cu bănuţi, ori se lasă un portofel deschis. Banii se pun în portofel şi nu se cheltuiesc tot anul, iar posesorul nu va avea lipsuri pe tot parcursul anului.
Deoarece această sărbătoare marchează începutul anului agricol şi trecerea la anotimpul cald, implică musulmanii să respectă o serie de obiceiuri si tradiţitii in această zi, prin practicarea unor anumite ritualuri, cum ar fi: rostogolirea prin iarbă – ca toate relele să se ducă; săritul peste foc, una dintre cele mai răspândite obiceiuri atribuite acestei sărbători– să se cureţe de tot ce este rău, existând credinţa că focul purifică, vindecă şi apără de boli şi de deochi; lăsatul hainelor afară – pentru ca cei doi sfinţi să le biciuiască în timpul nopţii de 5 spre 6 mai, şi astfel posesorul lor să fie ferit de rele; tot în această noapte, tinerele fete îşi pot cunoaşte viitorul soţ, lăsând diverse podoabe într-o căldare pe care au umplut-o cu apă, iar a doua zi scot câte o podoabă şi după care li se ghiceşte viitorul. Obiceiurile de Hıdırellez nu se termină aici. În unele locuri, unii oameni merg pe câmp, în grădini sau în vie, în timpul răsăritului şi calcă pe urme de paşi visând să ajungă bogăţia la ei. În Anatolia, una din tradiţiile vechi de Hîdîrlez este legată de perechile de logodnici. În ziua de 5 mai, băiatul trimite la casa fetei un berbec împodobit, ca fiind „Sacrificiu de Hıdırellez”, iar a doua zi acest berbec se sacrifică de către familia fetei, şi după care pregătesc o masă festivă pentru a sărbătorii evenimentul împreună cu familia tânărului şi oaspeţii. Iar cei invitaţi la acest eveniment vin cu diferite cadouri pentru tineri, ce sunt expuse la vedere.
Tradiţia spune că sărbătorirea Hıdırellez-ului are loc în general la iarbă verde, la pădure, pe marginea apelor. Mai există obiceiul de a pregăti anumite preparate specifice acestei zile, folosirea plantelor proaspete sau a cărnii de miel în mâncărurile preparate cu această ocazie, şi se mai zice că mâncarea primului ied al verii aduce sănătate şi bunăstare. Dacă se adună ierburi proaspete şi flori, iar apoi acestea se fierb, se crede că acea apă va aduce însănătoşire bolnavilor, iar îmbăierea cu acea apă timp de patruzeci de zile înfrumuseţează şi întinereşte. Se mai fac, în noaptea de Hıdırellez, multe ritualuri cu credinţa că Hızır va aduce prosperitate locurilor prin care trece, de exemplu: capacele oalelor, hambarele şi buzunarele se lasă deschise. Unele persoane îşi pun o dorinţă aprinzând un foc şi sar peste acesta pentru îndeplinirea dorinţelor. Sărbătoarea care aducea în prim plan riturile de fertilitate, implică şi miturile moşilor şi ale strămoşilor, prin pomenirea străbunilor.
Hıdırellez-ul este una dintre cele mai străvechi şi iubite sărbători a etnicilor turci din România, fiind o sărbătoare câmpenească, etnoculturală şi religioasă, care continuă să se serbeze cu mare fast de către comunitatea turcă, deoarece venirea verii şi învierea naturii sunt considerate un motiv de sărbătoare. Cu acest prilej, pentru a reînvia această tradiţie veche a popoarelor turcice, Uniunea Democrată Turcă din România, prin Comisia de tineret, a marcat această sărbătoare ce este celebrată anual pe 6 mai, prin organizarea unei activităţi, cu scopul de a promova în rândul tinerilor tradiţiilor specifice acestei sărbători. Fiind o sărbătoare câmpenească, acest eveniment s-a desfăşurat în natură, unde tinerii comunităţii au reînviat tradiţiile specifice acestei sărbători, prin intermediul proverbelor, zicătorilor şi legendelor, după care au susţinut un mic program artistic, interpretând cântece şi dansuri tradiţionale. Pentru această zi s-au preparat bucate tradiţionale, iar printre bucatele pregătite se numără plăcintele cu brânză sau cu carne, turtele din aluat nedospit, dulciuri şi alte specialităţi turceşti.
„Hıdırellez-ul este una dintre cele mai iubite sărbători a turcilor de pretutindeni, care continuă să se serbeze atât în Dobrogea, dar şi în alte ţări din Balcani şi mai ales în Anatolia. Este de datoria noastră să conservăm această tradiţie care ţine de identitatea noastră etnică şi să o transmitem şi generaţiilor viitoare”, a declarat cu prilejul acestei sărbători, preşedintele UDTR, Osman Fedbi.
În această zi de sărbătoare, adresez etnicilor turci din România şi tuturor musulmanilor din lumea turcă, tradiţionala urare „Hıdırellez Bayramı Mubarek Olsun!

Melek Amet

Casa Luchian / Cireşica / Consulatul Otoman

Primele case boiereşti încep să apară în capătul de vest al străzii (spre centrul oraşului), unde remarcăm în mod special clădirea de la numărul 3, care pare extrem de asemănătoare cu vechea clădire a Consulatului Otoman: clădire înaltă, cu etaj, faţadă simplă, ferestre generoase la nivelul superior.
Viaţa în cadrul consulatului curgea după aceleaşi reguli agitate, cu diplomaţi stresaţi de o adevărată echilibristică între comunitatea musulmană tulceană, Înalta Poartă şi pretenţiile Regatului României. Orice pas greşit îi costa în mod obligatoriu postul. În clădirea de pe Calea Gloriei, nr. 12 s-au mai perindat Huseyin Nazim Bey, o revenire a lui Hasan Tahsin Bey şi, cel mai important, începând cu 1902, Dimitraki Teododosyadi Efendi, care s-ar părea că a rezistat în incomodul post tulcean până la închiderea consulatului (lor) din anul 1916, o dată cu începerea Primului Război Mondial, poate nu chiar toţi cei 14 ani, dar, în mod cert, cel puţin cea mai mare parte din această perioadă.
Dacă primul consul otoman la Tulcea, Paul Naum Efendi, a fost evreu, ultimul a fost creştin, cu sublinierea că este vorba despre un creştin cetăţean otoman, cu o îndelungată experienţă în posturi diplomatice, începute la Giurgiu, în anul 1879, pentru a continua la Iaşi şi Tulcea. În anul 1907, în timp ce se afla la post, în Tulcea, trimite un raport la Constantinopol, în care sunt prezentate condiţiile dificile de viaţă ale unui diplomat otoman în România, în mod special la Tulcea: „În acelaşi timp, cred că este foarte oportun să fie stipulat un articol special astfel încât consulii din cele două state să aibă dreptul să importe fără taxe toate obiectele pentru uzul lor propriu. Pentru a dovedi această necesitate impetuoasă, datorată căutării de neimaginat în România a tot ce este necesar pentru trai, când consulii români din imperiu găsesc toate la preţuri bune, vă anexez o listă de preţuri, fără a menţiona cât de scumpe sunt combustibilul şi salariile servitorilor. Prin această listă nu am dubii că se va înţelege că un consul imperial, mai ales având familie, poate trăi dificil şi menţine la un nivel mediocru demnitatea postului său.”
Cu toate problemele de care se lovea consulul imperial otoman, Dimitraki Teododosyadi Efendi, în viaţa cotidiană, suntem convinşi că el este cel care a dat forma de azi a clădirii de pe strada Gloriei, nr. 12, investind în refacerea acesteia şi modificarea tronsonului faţadă. Lucrul acesta se întâmpla în perioada 1912-1913, apelând la serviciile unui meşter italian – mai sigur, unul levantin –, cu lucrări asemănătoare de-a lungul Dunării de Jos: Galaţi, Brăila (aşa cum procedase şi Alexe Avramide, sau partenerii Scultety & Faimblat la cinematograful Select).
Fără să fie absolvenţii unor şcoli înalte de arhitectură, aceşti meşteri levantini aveau un deosebit talent de a combina diverse stiluri de arhitectură, într-un adevărat amalgam, numit, în general, clasicism eclectic, care nu a fost considerat niciodată un stil specific. Fiecare clădire realizată în această manieră se caracterizează prin combinaţia unei mari varietăţi de influenţe într-un sens complet indistinct. Aşa se face că, pe frontonul de faţadă a clădirii de pe strada Gloriei nr. 12 întâlnim elemente arhitectonice neoclasice, baroce sau gotic otoman. Astfel nivelul superior, care nu este exclus să fi fost realizat iniţial din lemn, a fost reconstruit din zidărie de cărămidă, cu cele două bovindouri laterale, atât de spectaculoase şi care asigură jumătate din farmecul construcţiei. Ideea arhitectonică a meşterului levantin merită aprecieri maxime, prin înlocuirea balcoanelor din lemn şi sticlă, menite să ascundă chipurile femeilor din casă, cu elegantele bow-window-uri englezeşti, dar cu aceiaşi destinaţie în definitiv.
Prin modificarea arhitectonică realizată în anul 1913, imobilul de pe Calea Gloriei, nr. 12, avea să devină una din cele mai moderne şi „simpatice” ale întregului oraş, dând un semnal şi pentru alţi tulceni că strada în cauză urma să se transforme într-un veritabil „Corso”, flancată de clădiri moderne.
Din nefericire, calea transformării Gloriei avea să fie întreruptă dramatic în timpul Primului Război Mondial, în perioada ocupaţiei Tulcei de către trupele bulgare şi germane, decembrie 1916 - noiembrie 1918. Magnificul Monument de Independenţă este distrus prin dinamitare de către ocupanţi, iar statuile de bronz rechiziţionate şi topite undeva prin Bulgaria. Casa de la nr. 12 scapă de iureşul războiului, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre majoritatea caselor boiereşti tulcene, proprietăţi ale românilor, care după ce erau jefuite, erau dinamitate şi distruse pe timp de noapte, într-o logică barbară ca după încetarea războiului să nu mai existe pretenţii de proprietate a românilor. Astfel, în zona centrală a oraşului, au rămas întregi doar 5 clădiri.
Fără nici un fel de exagerare, Tulcea nu-şi va mai reveni niciodată după atrocităţile suferite în Primul Război Mondial şi se va pierde sub un val cenuşiu de marasm economic, care o va sufoca încet în următoarele decenii. Calea Gloriei, lipsită de punctul principal de atracţie, Monumentul de Independenţă, care avea să fie refăcut (fără statui) abia în anul 1936, se transformă în banala strada Gloriei, cu doar câteva clădiri mai răsărite în partea centrală şi un liceu de fete, în zona de mijloc, construit în anul 1935.
După încetarea Primului Război Mondial, Casa Luchian/ Cireşica/ Consulatul Otoman intră într-o adevărată „horă” de proprietari, fără ca aceasta să fie neapărat una cu specific românesc, dansul proprietarilor desfăşurându-se „a la Tulcea”, într-o adevărată frăţie interetnică, cu români, turci, greci şi evrei. Fără a avea nici o legătură cu numele colnicului Hora, pe care este amplasat Monumentul de Independenţă, schimbările de proprietari sau intenţiile de a se împroprietări cu acareturile de pe strada Gloriei, nr. 12 au fost cu siguranţă încă din 1879 şi nu au încetat până pe la 1920. Explicaţia adevăratei sarabande de revendicări de proprietăţi otomane tulcene constă în legislaţia ambiguă privind soarta acestor proprietăţi, care specifica, de exemplu, că proprietăţile otomane nerevendicate timp de 3 ani, începând cu 1879, devin proprietatea statului român. Doar că această lege specială se aplica retroactiv, începând cu 1877, la momentul publicării ei mai rămânând efectiv mai puţin de 1 an pentru revendicarea proprietăţilor rămase, printre altele, şi la Tulcea. Statutul cetăţenilor otomani pe teritoriul României era şi mai ambiguu, el reuşind să devină subiectul unei convenţii abia în anul 1920, interval în care tratamentul aplicat acestor cetăţeni era de multe ori arbitrar. Încheiem această divagaţie legislativă cu sublinierea că cetăţean otoman nu însemna în mod obligatoriu şi musulman, aşa cum s-ar putea crede la prima lectură, statisticile arătând că cetăţenii otomani cei mai numeroşi, stabiliţi în România, erau creştinii ortodocşi, urmaţi de armeni şi evrei, pentru ca musulmanii să ocupe doar locul al treilea.
În contextul legislativ de care aminteam mai sus, sute de proprietăţi tulcene, începând cu case şi ajungând până la moşii întinse, au fost subiectul unor procese mai mult sau mai puţin îndelungate, cu persoane, uneori suspecte, care declarau că fuseseră împuternicite de foştii proprietari să revendice. Printre cele mai celebre revendicări ale timpului se numără fostul sediu administrativ al sangeacului Tulcei, aşa numitul Palat al Paşei, actualul Muzeu de Artă, construit de Imperiul Otoman în perioada 1863-1864 şi pentru care statul otoman solicita despăgubiri pentru preluarea şi uzul clădirii de către statul român. Iar Ilie Avramide (frate cu Alexe Avramide, cel care a construit Casa Avramide din Tulcea) revendică la un moment dat Pădurea Babadag, prezentând o serie de documente vechi otomane, a căror proprietar devenise.
Pe lângă aceste exemple, imobilul de pe strada Gloriei, nr.12 nu mai reprezintă nimic spectaculos cu revendicarea făcută de doctorul Neculai Popescu, în anul 1898, sau de partajul făcut de soţia unui oarecare Sadicoglu, în anul 1922, un nume cu rezonanţe puternic musulmane, în zilele noastre, însemnând de fapt fiul (oglu) lui Sadic, aşa cum Dimitrie Cantemir era numit la Constantinopol, Dimitrie Cantemiroglu (fiul lui Cantemir). În fapt, s-ar părea că era vorba despre o familie de evrei, pentru că soţia acestuia, după moştenire, a fost proprietara casei până în anul 1926. În anul respectiv, casa este vândută lui Fany Grunberg, probabil frate cu Boris Grunberg, care deţinea magazinele de galanterie „La Lupoaica” (împreună cu H. Wasserman) şi de produse electrice „La Gramofonul”, situate pe strada Regina Elisabeta (astăzi, Gavrilov Corneliu). S-ar părea că Fany Grunberg se stinge din viaţă în anul 1928, casa ajungând în proprietatea lui Zizi Tsaquiris, membră a uneia din cele mai puternice familii greceşti din Tulcea, alcătuită din Zizi, Patrocle, Grigore şi Chimon, descendenţi ai Mariei şi Fotios Tsaquiris (ambii înmormântaţi în cimitirul Eternitatea din Tulcea), negustori de cereale şi produse manufacturiere, care deţineau numeroase proprietăţi, mai ales pe strada Regina Elisabeta.
În anul 1943, Fany Ellman, descendentul uneia din cele mai respectabile familii de evrei din Tulcea, devine proprietarul casei de pe strada Gloriei, nr. 12. Tatăl său Isac (Avram) Ellman, fusese preşedintele comunităţii israelite şi cel mai înstărit negustor tulcean. Impozanta sa casă de pe strada Babadag, nr. 55 (situată pe locaţia Poştei), asemănătoare cu Palatul Paşei (Muzeul de Artă) l-a adăpostit pe regele Carol I, la vizita sa în Tulcea din 17-19 octombrie 1879. Împroprietărirea cu casa de pe strada Gloriei nu s-a făcut sub cele mai bune auspicii. Cu doar puţin timp înainte, în 23 septembrie 1942, sora sa, Jenny Ellman (născută la Tulcea în 26.051897) este deportată din Paris, unde se refugiase, în sinistrul Auschwitz. Au fost atunci arestaţi de către poliţia franceză, aproape două mii de evrei români, care fugiseră din România în Franţa, alături de Jenny Ellman, mai figurând şi alţi evrei tulceni: Bercovici Ghitela, Fraunstein Strul, Grunsberg Lea, Hamovitch Haim, Kohen Fanny, Rosenfeld Sarah şi Schor Anna. Din convoaiele nr. 37 şi 38, din 24-25.09.1942, aşa cum apare în documentele franceze, alcătuite din 1574 de evrei români, doar 20 de bărbaţi au supravieţuit lagărului german.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu Fanny Ellman, a cărui tată fusese decorat de regele Carol I cu Steaua României şi se află înmormântat în vechiul cimitir evreiesc din Tulcea, pe piatra tombală fiind scris cu mândrie că este posesorul acestei decoraţii, ştim doar că în acelaşi an, imobilul din strada Gloriei a fost confiscat de statul român, aşa cum s-a întâmplat cu toate proprietăţile evreilor şi, în cazul de faţă, transferată sucursalei S.A.R. (Societatea Anonimă Română) „Praga”, care fabrica mezeluri şi conserve de carne (printre care şi celebra şuncă de Praga), reprezentată la Tulcea de Ioan şi Virginia Teodoru. În anul 1947, mica fabrică, deservită de 20-45 de muncitori, se reprofilează în fabricarea de conserve de peşte, fiind preluată de Cooperativa de producţie şi consum a pescarilor vânători. În noiembrie 1948, mica fabrică este naţionalizată şi, bineînţeles, rebotezată, fiind numită după o specie de peşte local „Delfinul”!. În 1949, Delfinul îşi încetează activitatea, nu după multă vreme, în clădirea de pe strada Gloriei, fost Consulat Otoman se deschide cârciuma de cartier „Cireşica”, loc de plăcere şi bucurii pentru noua clasă politică şi socială de tulceni.

Prof. Nicolae C. Ariton

Troya Hazineleri

Homeros’un İlyada’da anlattığı Troya (Troia) destanı bitmişe benzemiyor! Bu büyük yapıtın son sayfası ancak Türk topraklarından kaçırılan Troya Hazinesi’nin vatanına geri dönmesiyle kapanacak. Troya’nın UNESCO Dünya Mirası Listesi’ne alınmasının 20'nci yılı olan 2018, bu konuda atılacak önemli adımların yılı olabilir.
Ne Monako Prensi Rainier’in Grace Kelly’nin parmağına taktığı düğün hediyesi yüzük… Ne Elizabeth Taylor’un birbirinden değerli pırıl pırıl kolyeleri… Ne Napolyon Bonapart’ın kendi elleriyle İmparatoriçe Marie Louise’in boynuna taktığı mücevherler… Ne Kraliçe Elizabeth’in üzerinde 793 karatlık Kuh-i Nur Elması bulunan tacı… Ne de Titanik’le birlikte sulara gömülmekten son anda kurtulan, bir zamanlar Fransa Kralı XVI. Louis’nin sahibi olduğu "Okyanusun Kalbi" adlı kolye… Titanik filmini izleyenler "Okyanusun Kalbi"nin imitasyonunu Kate Winslet’in boynunda gördüklerini anımsayacaklar.
Saydıklarım da dâhil hiçbir mücevher Sophia Schliemann’ın kocasının bir bıçakla kazdığı topraktan çıkarıp karısına taktığı mücevherler kadar ünlü olmadı; çünkü o takılar üç bin yıldan beri dünya tarihinin en çok merak edilen, aranan ve bulunmak istenen mücevherleriydi. Bir zamanlar Osmanlı İmparatorluğu topraklarında, bugün ise Türkiye’nin Çanakkale ilinde bulunan efsanevi kent Troya’da Sophia’nın kocası Heinrich Schliemann tarafından yer altından çıkarılmışlardı. Troya Kralı Priamos’un adıyla anılan hazine, yalnızca Sophia Schliemann’ın fotoğraf çektirdiği takılarla da sınırlı değildi.
Heinrich Schliemann, Homeros’un İlyada’da anlattığı Troya’yı bir hayal ürünü kent değil, bir gerçek olarak kabul etmişti. Ona göre, Paris ve Helena, Aşil ve Hektor, içi askerlerle dolu dev tahta at, kentin yakılıp yıkılışı, hepsi tarihin eski sayfalarında var olmuştu. Çocukluğu Troya’yı ve hazinelerini bulmayı düşleyerek geçti. 1863 yılına gelindiğinde Schliemann savaşları fırsat bilip ticaret yoluyla büyük bir servet edinmiş bir iş adamıydı. Yaşamı spekülasyonlarla doluydu. Kırım Savaşı’nda çarın ordusuna mühimmat, erzak ve hammadde temin etmişti. Zengin olma sevdası onu Amsterdam’dan St. Petersburg’a, oradan Kaliforniya’ya uzanan maceralara sürüklemişti. Ama o, bütün dünyanın varlığını merak ettiği ve hiç kimsenin yerini bilmediği Troya’yı bulup bu antik kenti bir söylenceden gerçeğe dönüştürme hayalini yitirmemişti.
Schliemann İlyada destanını kılavuz bildi. 1870’de Çanakkale’deki Hisarlık Tepesi’nde Troya’yı bulmak için kazılara başladı. Bir arkeolog değildi ve kazı bilgisi de yetersizdi. Kazı yaparken işini yavaşlatan ve önemsiz bulduğu ilk duvarları yıktı. Bunun arkeolojik açıdan ne kadar büyük bir tahribat olduğu sonradan anlaşıldı. C.W. Ceram, bu konuyla ilgili olarak "İçinde ne olduğunu anlamak için oyuncağını çekiçle kıran bir çocuk gibi davranmıştı." diye yazmıştı. Kazıların başlamasından sonraki birkaç ay içinde kentin yedi katmandan oluştuğu anlaşılacaktı, sonra bu katmanlara iki tanesi daha eklendi. Schliemann bir süre sonra masum bir hayalciden çıkıp bir hırs küpüne ve sahip olmak istediklerini elde etmek üzere her türlü yola başvuran birine dönüştü. Troya’yı bulmakla yetinmedi, Kral Priamos’un hazinesinin de peşine düştü. Toprak altından çıkardığı altın eşyalardan oluşan hazineyi Ceram Tanrılar, Mezarlar ve Bilginler kitabında şöyle tanımlar: "Karanlık eski çağın en güçlü yöneticilerinden birinin altınları; gözyaşları ve kana bulanmış, tanrı gibi insanların süsleri üç bin yıl gömüldükten ve yedi devletin yıkıntıları altında yitip gittikten sonra yeni bir günün ışığına çıkıyordu!" Ama Schliemann’ın yanıldığı çok sonra anlaşılacaktı. Taçlar, tokalar, zincirler, kolyeler, düğmeler, teller, altın yılanlar ve sırmalarla dolu hazine aslında Priamos’a değil, ondan bin yıl önce yaşayan bir başka krala aitti. Birçok kaynakta hâlâ Priamos’un adıyla anılan bu hazineyi Troya Hazinesi olarak adlandırmak en doğrusu.
Schliemann'ın hazineyi ait olduğu topraklarda bırakmaya ve Osmanlı Devleti görevlilerine teslim etmeye niyeti yoktu. Hazineyi bulduğunu herkesten gizledi ve Osmanlı sınırları dışına kaçırmak için her şeyi yaptı. Bundan sonra anlatacaklarım tarihî bir aksiyon filmine benziyor! Schliemann, Troya Hazinesi’ni karısının ülkesi Yunanistan'a, Atina’ya gizlice kaçırdı. Böylece Türklerin buluntular üzerindeki hakkını onlara vermemeyi kendine hak bildi. Hazineyi önce Yunan, sonra Fransız hükümetine satmayı denedi. Başarılı olamayınca Ruslara önerdi. Tüm bu süreçte Troya Hazinesi’ni bir sır gibi gözlerden uzak tutmayı başardı. Bu yüzden bilim çevrelerinde hazinenin gerçekliğinden şüphe edilmeye başlandı. Schliemann, buluntuların varlığını kanıtlamak ve olumsuz söylentileri ortadan kaldırmak istercesine hazineyi 1877’de Londra’da sergiledi. Bu sergi dünya çapında yankı uyandırdı. Schliemann, Troya’dan kaçırılan paha biçilmez hazinenin en önemli parçalarını uzun bir kararsızlık dönemi sonunda Berlin Etnoloji Müzesi’ne verdi. Troya Hazinesi önce I. Dünya Savaşı’nı sağ salim atlattı. II. Dünya Savaşı’nda da, hava akınlarından zarar görmemesi için emin yerlere saklandı. Prusya Devlet Bankası’nın kasalarında ve Berlin Hayvanat Bahçesi’nin yanındaki bir sığınakta korundu. Savaş sonrasında ise sırra kadem bastı. Yıllar boyunca, nerede olduğu bir bilmece olarak kaldı.
90’lı yılların başında, hazinenin savaşın hemen sonrasında bir operasyonla gizlice Moskova’ya taşındığı ve Puşkin Güzel Sanatlar Müzesi’nin mahzenlerinde bulunduğu ortaya çıktı. Alman hükümeti Troya Hazinesi’nin kendilerine ait olduğunu söyleyerek iadesini talep etti. Rus hükümeti ise, hazinenin Nazilerin başlattığı savaşta ülkelerinin gördüğü büyük zarar ve tahribata karşılık olarak alıkonulan eserler arasında yer aldığını bildirerek bunu reddetti. 1994’te Rus ve Alman bilirkişi heyetleriyle Puşkin Güzel Sanatlar Müzesi Müdiresi İrina Antonova pazarlık için ilk toplantıyı yaptılar. Hazine Anadolu toprağından çıkarıldığı ve Türklere ait olduğu hâlde, "sahiplik" mücadelesi için pazarlık masasına oturanların Rus ve Alman oluşu hem ironik, hem de tartışılması gereken bir durumdu. Şubat 1997’de Rus parlamentosunun alt meclisi, savaş sonrasında Almanya’dan Rusya’ya getirilen tüm eserlerin Rus devletinin kalıcı mülkü olduğunu ilan etti. Türk hükümeti de, Troya Hazinesi’nin gerçek sahibinin Türkiye olduğunu, bu yüzden kendilerine geri verilmesi gerektiğini belirterek Rusya’ya başvuruda bulundu. Öte yandan, Türkler hazinenin başka ülkelere dağılmış olan parçalarını da geri almak için girişimlerini sürdürdü. Troya’dan kaçırılan 24 parça altın takı, ABD’deki Penn Müzesi ile iş birliği yapılarak 2012 yılında Türkiye’ye bu çabalar sonucunda iade edildi. Ancak hazinenin tümünün Türkiye’ye geri dönüşü konusunda, Türk hükümetinin Ruslara yönelttiği talep hâlâ güncelliğini koruyor. Benzer girişimlerle son yıllarda Türkiye’ye çok sayıda tarihî eser geri döndü. Bunlar arasında İsviçre’den getirilen ve Antalya Müzesi’nde sergilenmeye başlanan "Herakles Lahidi", New York Havaalanı’nda ele geçirilen 69 parça tarihî eser, Bursa İznik Müzesi’nden çalınmış olan ve Almanya’nın iade ettiği lahit parçası, Avustralya’dan iadesi sağlanan "Yortan Kabı" ve Uşak Müzesi’nden çalınan ve Almanya’dan geri dönen "Kanatlı Denizatı Broşu" da var.
2018 Uluslararası Troya Yılı önemli etkinliklerle sürerken, ören yerinin yakınında inşa edilen Çanakkale Troya Müzesi’nin açılışı da Haziran ayında yapılacak. Müze, Troya’nın gerçek ile hayalin karıştığı öyküsünü mitolojik, arkeolojik, coğrafi ve tarihî açılardan anlatan çağdaş biçimde tasarlanmış bir yapı olacak. Dört katlı müzenin giriş katının kazı ve buluntu fikrini temsil etmek amacıyla yerin altında yapılması planlandı. Rusya'da bulunan hazine dışında, Troya buluntuları farklı ülkelere dağılmış durumda. Tüm bu hazinelerin doğduğu topraklara, Çanakkale’ye geri getirilmesi çabaları tarihî bir ayıbın ortadan kaldırılması açısından önem taşıyor. Hazineler Türkiye’ye geri döndüğünde ise, buna en çok İlyada destanını yazan, Anadolu doğumlu Homeros sevinecek!

Akgün Akova

Uraz Kaygılaroğlu

Uraz Kaygılaroğlu, 30 Haziran 1987 Balıkesir doğumlu Türk dizi oyuncusudur. İstanbul Bilgi Üniversitesi Reklamcılık bölümü mezunudur. Show TV’de yayınlanan Pis Yedili adlı gençlik dizisinde Can rolünü oynamış, 70. bölümde ayrılmıştır. Fox Tv’de yayınlanan Harem adlı dizide Feminen ağa rolünü canlandırmıştır. TRT 1’de yayınlanan Eski Hikâye dizisinde Ömer rolünü canlandırmıştır. Aynı zamanda Tam Zamanı adlı bilgi yarışmasının sunuculuğunu yapmıştır. Kanal D’de yayınlanan Takip adlı bilgi yarışmasını sunmuştur. TRT 1’de yayınlanan Yedi Güzel Adam dizisinde Adil Erdem Bayazıt rolünü canlandırmıştır.
Türkiye’de ve Azerbaycan’da popüler olan “Baba Candır “ dizisinde Haluk Güney rolünü canlandırmıştır. Aynı zamanda TRT1’de yayınlanan Kuyruk adlı yarışmanın sunuculuğunu yapmıştır. Show TV’de yayınlanan Klavye Delikanlıları dizisinde Kuzen Volki rolünü oynamıştır. Şu anda Star TV’ de yayınlanan Sefirin Kızı’ dizisinde Gediz rolünü oynamaktadır. Haziran 2014 yılında Melis İşiten’le dünya evine girdi. Evliliklerinden 2 sene sonra 5 Aralık 2016’da kızları Ada doğdu. Temmuz 2019 yılında boşandılar.

OYNADIĞI FİLMLER

• Eltilerin Savaşı (2020)
• Karakomik Filmler (2019) – Ethem
• Çakallarla Dans 5 (2018) – Kuzen Volki (Sinan)
• Sen Kiminle Dans Ediyorsun? (2017) – Selim
• Bamsı Beyrek (2016) – Bamsı beyrek
• Dönerse Senindir (2016) – Kurt
• Nerde Kalmıştık (2009) (kısa film)
• Ejder Kapanı (2009)
• Mezuniyet (2009)

OYNADIĞI DİZİLER

• Sefirin Kızı (2019-) – Gediz
• Aynen Aynen (2019) – Emir
• Ege’nin Hamsisi (2018) – Deniz Çınar
• Masum Değiliz (2018) – Mert
• Klavye Delikanlı’ları (2017) – Volkan (Kuzen Volki)
• Baba Candır (2015-2017) – Haluk Güney
• Yedi Güzel Adam (2014) – Adil Erdem Bayazıt
• Eski Hikâye (2013) – Ömer
• Harem (2012) – Feminen Ağa
• Pis Yedili (2011-2013) – Canburger
• Es Es (2009-2010) – Fethi
• Canını Sevdiğiminin İstanbul’u (2009) – Ferhat
• Milyonda Bir (2008) – Berke