Constanţa şi Istanbulul au constituit aproape dintotdeauna două dintre cele mai importante oraşe din zona Mării Negre. În decursul secolelor între cele două oraşe au existat nenumărate relaţii de ordin comercial, cultural, ştiinţific etc.
Îmbucurător este faptul, că, prin grija edililor celor două oraşe port la Marea Neagră există acum şi un cadru oficial de cooperare bilaterală.
La invitaţia Primăriei Generale din Istanbul, o delegaţie a Primăriei şi Consiliului Municipal Constanţa a vizitat marele oraş de pe ţărmurile Bosforului, în perioada 21-24 mai a.c.
Din delegaţia municipiului Con stanţa au făcut parte d-l Radu Ştefan Mazăre, primarul municipiului Constanţa, d-l Bairam Şaban,consilier municipal şi d-l Gherghe Stoica, de asemenea consilier municipal.
Un fapt deosebit de mândrie pentru toţi cetăţenii români de religie musulmană din Constanţa a constituit-o prezenţa în delegaţie a d-lui consilier municipal Bairam Şaban, care este în acelaşi timp preşedintele executiv al Uniunii Democrate Turce din România.
Ziua de 22 mai va rămâne definitiv înscrisă în analele istoriei oraşelor Constanţa şi Istanbul datorită semnării Acordului de Înfrăţire între oraşele Constanţa şi Istanbul, acord de înfrăţire ce prevede colaborarea activă a celor două oraşe în domeniile cultural, de învăţământ şi economic. Acordul a fost semnat din partea părţii române de primarul Constanţei, iar din partea turcă de d-l Ali Gurtuna, primarul general al Istanbulului.
Ziua de 23 mai a cuprins primirea delegaţiei constănţene de prefectul Istanbulului. Discuţiile s-au desfăşurat într-o ambianţă plăcută, constructivă. La sfârşitul discuţiilor participanţii au plecat cu impresii pozitive despre cooperarea activă dintre cele două oraşe în beneficiul reciproc al cetăţenilor celor două urbe.
La încheiere trebuie să precizăm că la invitaţia primarului municipiului Constanţa şi al d-lui consilier municipal Bairam Şaban, la sfârşitul lunii iunie o delegaţie a Primăriei din Istanbul va vizita oraşul Constanţa.
Redacţia
Marţi, 5 iunie a.c., la sediul U.D.T.R. a avut loc vizita unei delegaţii din Republica Turcia, delegaţie ce i-a avut în componenţă pe d-nii Kadir Çetin, muftiul provinciei Antalya şi Riza Deniz, muftiul provinciei Kütahya. Cei doi muftii au fost însoţiţi de d-l Mustafa Çalışkan, ataşat pe probleme de religie la Consulatul General al Republicii Turcia la Constanţa.
Delegaţia a fost întâmpinată de d-l prof. Asan Murat, preşedinte U.D.T.R., Ferat Rami, membru al Şura-I Islam, prof. Ervin Ibraim, preşedinte al Comisiei de Învăţământ, d-na Gülten Abdula, preşedinte al Comisiei de Cultură şi de d-l Magit Cocoi.
Preşedintele Asan Murat a prezentat oaspeţilor activitatea desfăşurată de U.D.T.R., în special în cadrul comisiilor de specialitate.
Oaspeţii au rămas profund impresionaţi de realizările precum şi de activităţile vaste ale Uniunii Turce întreprinse în domeniile culturii, învăţământului în limba maternă turcă şi religiei islamice.
Ervin Ibraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Universitatea Ovidius din Constanţa şi Osmangazi din Eskişehir – Turcia au organizat luna trecută o expoziţie de artă decorativă turcă. Lucrările expuse au fost executate prin folosirea unor tehnici de înnoire şi modernizare a motivelor şi a compoziţiei picturii din arta tradiţională decorativă turcă. Aceasta poartă denumirea de “tezhip“ şi are înţelesul de decorare în aur. Creaţiile decorative se numesc “muzehheb“.
De-a lungul timpului artele decorative s-au dezvoltat în Turcia fiind înfluenţate de tradiţii, obiceiuri şi credinţă. Din acest motiv lucrările decorative au un conţinut estetic bogat. Elementul principal al desenului îl constituie motivul. Divrersitatea de stiluri şi particularităţile întâlnite în arta decorativă se datorează influenţei gândirii islamice la artiştii turci.
Arta decorativă a luat fiinţă în secolele VIII-IX şi este întâlnită la turcii uyguri. Predominante sunt motivele florale: “Hatai“ şi ale trupurilor de pasăre – Rumi, întâlnite în partea antolieiei. În secolele X-XIII turcii selgiucizi au preluat motivele hatay rumi dar au adus în plus pe cele geometrice, motivele arcadelor şi al zig-zagului. În perioada sultanului Bezazid, Fatih (1481-1512), acestor motive li s-au adăugat cele numite“ nor chinez şi cintarmani“ simbolizând puterea şi prosperitatea.
In secolul al XIV-lea arta decorativă cunoaşte o perioadă de înflorire în care motivele se îmbogăţesc. La motivele, “Rumi“ şi “ Hatai“ se adaugă cel al pomului înflorit, al narcisei şi al garoafei. Spre sfârşitul secolului al XVII arta decorativă turcă este influenţată de cea europeană de unde se preia stilul rococo sub denumirea de “sukufeler“.
Conform declaraţiei conferenţiarului universitar Dr. Halil Buttanri de la Universitatea Osmangazi din Eskişehir arta decorativă este folosită astăzi în pictura geamiilor dar şi pentru a înfrumuseţa obiectele casnice.
Din 1482 artele decorative se studiază la universitatea din Turcia. La vernisajul expoziţiei de artă decorativă turcă au participat directorul Departamentului de Arte din cadrul Universităţii Ovidius, conf. univ. dr. Ibram Nuredin, directorul Colegiului de Institutori de limbă turcă, Mahmut Enver, preşedinta Comisiei de Cultură – U.D.T.R., Gulten Abdulla şi numeroşi studenţi. Partea turcă a fost reprezentată de conf. univ. dr. Halil Buttanri de la Universitatea Osmangazi, Directorul Cadj. al Colegiului Kemal Atatürk, Cezmi Karasu, profesorii de limba turcă de la catedra de lb. turcă şi D-l Consul General al Turciei la Constanţa, dl. Cengiz Sanay.
Asan S
După cum bine sublinia şi preşedintele României, domnul Ion Iliescu “minorităţile reprezintă un avantaj pentru ţara noastră, pentru că astfel patrimoniul cultural şi ştiinţific naţional este mai divers, mai bogat şi mai atractiv“. Comunităţile etnice din zona transfrontalieră a euroregiunii Dunărea de Jos s-au întâlnit la Ismail pentru a demonstra prin dans, cântec, joc şi cuvânt dorinţa de pace, dorinţa de a trăi mai bine laolaltă, ca buni vecini.
Ideea, pornită din gândul şi sufletul unei gălăţence de origine turcă, Gulten Abdula şi al unui român din ţinuturile Vrancei s-a materializat şi iată-ne la ce-a de a doua întâlnire transfrontalieră, de data aceasta în ţinuturile Ucrainei, aceasta demonstrând încă odată dorinţa de a ne cunoaşte, de afi mai aproape unul de altul. Cele trei comunităţi turceşti de la Dunăre, respectiv, Galaţi, Tulcea şi Măcin s-au bucurat de o primire deosebită din partea găgăuzilor din această parte a Ucrainei.
Cântele nostre turceşti erau cântate de toţi găgăuzii.
N-am simţit niciodată o dorinţă mai mare de a ne cunoaşte, de a fi unul lângă altul, de a fi fraţi, ca la Ismail.
Mi-am dat seama că avem multe lucruri frumoase de făcut împreună.
Noi, am creat acel imbold de a se organiza, de a fi îmreună, de a învăţa limba maternă, pentru a putea citi mai bine operele înaintaşilor noştri comuni.
Despre toate acestea vom lăsa imaginile alăturate să vă vorbească.
Abdula Elvin Mahmut
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Osmanlı devletinin ilk kuruluş yıllarında Ermeniler, genellikle Çukurova, Doğu Anadolu ile Kafkasya bölgelerinde küçük prenslikler ve beylikler halinde ve dağınık durumdaydılar. Iran, Bizans, Gürcü, Selçuklu devletleri ve diğer küçük devlet ve beyliklerle karışmışlardı ve bunların yönetimi altındaydılar.
Ermenilerin Osmanlılarla ilk ilişkileri, çok azınlıkta bulundukları Anadolu’nun batı bölgesinde başlamıştır. Osman Gazi 1324 yılında Bursa’yı devlete merkez yaptıktan sonra, Kütahya’daki Ermenilerin çoğunluğu ve Ermeni ruhani reisliği Bursa’ya nakledilmiştir.
Fatih Sultan Mehmet 1453’de Istanbul’u aldıktan sonra Ermenilerin Bursa’daki ruhani başkanı Hovakim’i Istanbul’a getirmiş ve 1461’de yayınladığı bir fermanla Ermeni Patrikliği’ni kurdurmuştur. Yavuz Sultan Selim’in 1514-1516’da Güney Kafkasya ve Doğu Anadolu’yu fethetmesiyle buradaki Ermeniler de aynı cemaat bünyesine alınarak Istanbul Patrikliği’ne bağlanmışlardır.
Tarihlerinde hiçbir devletten ve hükümdardan görmedikleri ilgiyi Osmanlı devletinden gören Ermeniler, Türk milletine samimi olarak bağlanmışlardır. Bu yüzden kısa bir süre içinde çeşitli yerlerden Istanbul’a göçen Ermeniler büyük bir cemaat oluşturmuş ve dünyanın en refah içindeki cemaatlerinden birisi haline gelmişlerdir.
Fatih Sultan Mehmet’ten Sultan II. Mahmud’a kadar 350 yıllık süre içinde Hiristiyanların ve dolayısıyla Ermenilerin dini ve toplumsal işlerine kesinlikle karışılmamıştır. “Amira” denilen bankerlerden, tüccarlardan ve devlet memurlarından oluşan Ermenilerin yardımıyla; birçok okul, matbaa, kütüphane açılmış, birçok Ermeni genci öğrenim yapmak ve sanat öğrenmek üzere Avrupa’ya gönderilmiştir. Ayni dönemde bu haklardan Rusya yönetimindeki Ermeniler yararlanamamışlardır.
Ermeni Patriği Nerses 1876 yılında Vatandaşlık Meclisi şurası’na sunduğu mektubunda, “şayet günümüze kadar Ermeni milleti, millet olarak korunduysa ve inancını, kilisesini, dilini, tarihi ve kültürel değerlerini koruyorsa, tüm bunlar Türk hükümetinin Ermeni milletine gösterdiği koruma, yardım ve hayırseverlik sayesindedir. Kader, Ermenileri Türklere bağlamıştır. Bundan dolayı Ermeniler, devletin savaş ve ağır sınav günlerinde buna kayıtsızca davranamaz. Aksine her zaman oldukları gibi ona yardım etmek zorundadırlar. Vatanını seven Ermeni, devlete yardım ederek, Ermeni milletinin hizmet ve yardımının en iyisini görecektir.” demektedir. Görüldüğü gibi Patrik Nerses, Ermenilerin Osmanlı yönetiminde sahip oldukları haklar sayesinde benliklerini muhafaza ettiklerini belirtmektedir.
Osmanlı devleti, Gülhane Hatt-i Hümayunu ile yapmayı vaadettiği islahatları ilân etmiş, ancak gayrimüslimler verilen yeni haklardan memnun kalmamışlardır. Tanzimat ile gayrimüslimlere askerlik mükellefiyeti getirilmiş, devlet memuriyetleriyle idari ve askeri okullara girmelerine izin verilmiştir. Buna dayanarak Ermeniler, 1863’de yürürlüğe giren 99 maddeden oluşan Ermeni Milleti Nizamnamesi’ni bir fermanla Babiâli’ye onaylatmışlardır.
Osmanlı yönetimindeki diğer gayrimüslim azınlıklar gibi Ermeniler de her zaman birinci sınıf vatandaş muamelesi görmüşler; askere gitmedikleri gibi, özellikle ticari hayatta kilit noktaları ellerine geçirmek süretiyle, toplum içinde ön plana çıkmışlar, zengin olmuşlardır.
Devlete bağlılıkları, Türk adetlerini benimsemeleri, hatta iyi Türkçe konuşmaları, Ermenilerin devlete ait resmi veya özel işlere atanmalarına sebep olmuştur. Bu bakımdan 16. yüzyılda Ermeni asıllı Mehmet Paşa gibi vezirlik rütbesine kadar yükselen devlet adamları, 18. yüzyılda Divrikli Düzyan soyundan saray kuyumcuları ve sonradan Darphane bakanları, Sasyan ailesinden saray doktorları, 19. yüzyılda Bezciyan ailesinden Darphane bakanları, Dadyan ailesinden Baruthane bakanları devletin en yüksek kademelerinde görevler yapmışlardır. 19. yüzyılda ve Abdülhamit devrinde ve sonrasında ise Ermeni diş işleri görevlileri ve bakanlar bulunmaktadır. Ayrıca birçok Ermeni de Osmanli devlet adamlarına danışmanlık yapmıştır.
Ermeniler iddia edildiği gibi soykırıma ugrayan bir topluluk değil, devletin her kademesinde, her meslekte önemli yerler edinmiş bir grup olmuştur.
Osmanlı-Ermeni ilişkileri açısından en çarpıcı açıklamalar, bizzat Türkiye’deki Ermeni cemaatinin önderlerinden gelmiştir. Ermeni Patriği II. Mesrob, 22 Mayıs 1999 günü Hilton Oteli’ndeki resepsiyonda yaptığı konuşmada şu ifadeleri kullanmıştır:
“3. Binyilin eşiğindeyiz. Insanlık tarihinde yeni bir dönemin başlangıcını kutlamaya hazırlanıyoruz. Bunun hepimiz için büyük fırsat olduğunu düşünüyorum. Geleceğimizi kıtaların, kültürlerin ve halkların birlikteliği düşüyle tayın etme fırsatı…
Insan hayatına, kişisel hak ve özgürlüklere saygı, adil ve her türlü şiddetten uzak bir dünya hepimizin ortak özlemi.
Önümüzdeki bu dönüm noktası yalnızca eşsiz bir firsat değil, aynı zamanda çetin bir sınav sunuyor bizlere. Geride bırakmaya hazırlandığımız 2. Binyıl trajik olaylarla doluydu.
Yine de geride bıraktıklarımız arasında hep saygıyla yad edeceğimiz, önümüzdeki binyıllarda da sevinçle kutlayacağımız nice olaylar yok değil.
Tıpkı bugün kutladığımız gibi…
Istanbul Ermeni Patrikliği’nin kuruluşu tarihte eşine rastlayamayacağımız bir olaydır.
Fatih Sultan Mehmet’in Istanbul’u fethinden sekiz yıl sonra, 1461’de Batı Anadolu’daki Ermeni episkoposluğunu çıkardığı bir fermanla Istanbul Patrikliği’ne dönüştürmesi Fatih’in ve Osmanlı Sultanlarının gelecek vizyonu ve diğer dinlere gösterdiği hoşgörünün çok açık bir örneğidir.
Tarihte bir dine mensup bir hükümdarın başka bir dinin üyeleri için ruhani riyaset makamı tesis etmesi, ne Fatih’ten önce, ne de sonra görüldü.
Yeni bir binyıla girerken dünyada yaşanan gerginlikleri, özellikle yakın çevremizdeki savaş ortamını göz önünde bulunduracak olursak, 538 yıl önce gerçekleşen bu olayın değerini, dinler ve kültürler arası hoşgörünün önemini, sanıyorum daha iyi kavrayabiliriz.
Imparatorluk sınırları içindeki Ermeni toplumunun hayatını onun örf ve adetlerine göre düzenleyen Fatih Sultan Mehmet’i, onun doğrultusunda ülkeye hizmet eden devlet adamlarını ve 1461’deki ilk Istanbul Ermeni Patriği Bursalı Hovagim’den başlayarak bu makama sadakatle hizmet eden 83 patriğimizi sevgiyle ve minnetle anıyoruz. Biz Türkiye Ermenileri, ülkemizde yaşayan en kalabalık Hiristiyan cemaati olarak 75. yılını coşkuyla kutladığımız Türkiye Cumhuriyeti’nin aydınlık geleceğine tüm kalbimizle inanıyor ve yarınlara ümitle bakıyoruz.”
| Agop Gircikyan | Osmanlı Devleti’nin ilk elçisi (Paris) Reşid Paşa’nın müşaviri. Osmanlı Devleti’nin Paris’teki Elçiliğinin Maslahatgüzari (1834-) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Krikor Agaton | Osmanlı PTT Genel Müdürü (1864) Hariciye Vekaletinde görevli (1848-1850) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Sahak Abro | Hariciye Vekaleti Umumi Katibi (1850-) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Sebuh Laz | Minas-Paris Türk Elçiliği’nde Katip (1863) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Krikor Odyan | Hariciye Muhakemat Müdürü (1870) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Serkis Efendi | Hariciye’de Baş Sir Katibi (1870-1871) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ovakim K. Reisyan | Istanbul Vize Kasabasının Mahkeme Reisi(1879)/Sakız Adası Ihzarı Mahkeme Reisi (1885) / Rodos Adası Ihzarı Mahkeme Reisi (1887) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Artin Dadyan | Paşa Hariciye Müsteşari (1880) | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Diran Aleksan Bey | Belçika’da Türk Sefiri (1862) PTT Müfettişi| Yetvart Zohrab Efendi | Londra Sefiri (1838-1839) | Hirant Düz Bey | Mesine (Italya)Sefiri (1900-1907) | Hovsep Misakyan Efendi | La Haye’de Elçi (1900-1907) | Sarkis Balyan | Karadağ’da ve Italya’da Türk Konsolosu (1900-) | Azaryan Manuk Efendi | Hariciye Müsteşari | Kapriyel Noradunkyan | Gazi Ahmet Muhtar Paşa Kabinesi’nde Hariciye Naziri (1912) | Agop Kazazyan Paşa | Maliye Naziri / Hazine-i Hassa Naziri | Mikael Portukal Paşa |
Maliye Nezareti Müşaviri (1886~Ziraat Bankası Genel Müdürü/Hazine-i Hassa Naziri (1891) | akiz Ohannes Paşa |
Hariciye Vekaleti Umumi Katibi (1871) Hazine-i Hassa Naziri (1897) | Garabet Artin Davut Paşa |
Viyana Sefiri (1856-1857) / Lübnan Valisi (1861)/PTT ve Nafia Nezaretlerinde Nazir (1868) | Krikor Sinapyan | Nafia Naziri | Krikor Agaton | PTT Umumi Müdürü (1864) | Jorj Serpos Efendi | Türkiye Telgraflar Umum Sekreteri (1868) | Osgan Mardikyan | PTT Nezareti Naziri (1913) | Tomas Terziyan | Mülkiye Hocası | Nişan Gugasyan | Mülkiye Hocası | Tavit Çiraciyan | Mülkiye Hocası | Krikor Zohrab | Istanbul Mebusu | Bedros Hallaciyan | Istanbul Mebusu | |
T. C. KÜLTÜR GOV. TR.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
În această scriere va fi vorba despre socrul meu „vitreg”, al doilea soţ al soacrei mele, omul pe care şi azi îl iubesc din toată inima.
A fost marea dragoste a soacrei mele pe vremea cînd era o tînără fată. El era atunci bărbat în toată firea, cu 15 ani buni mai în vîrstă decît ea. Fiu al „cofetarului turc” din Sibiu, după întoarcerea sa din război a condus cele mai renumite cofetării din oraş. Tatăl lui a fost albanez din Pristina.
(În haosul de la sfîrşitul primului război mondial, aceşti albanezi s-au refugiat în Vechiul Regat.)
„Bătrînul” şi-a găsit căpătîi în Rîmnicu Vîlcea, dar nu pentru mult timp, fiindcă s-a îndrăgostit de o tînără unguroaică din Aiud, care i-a dăruit un fiu şi i-a cerut să se mute în Transilvania.
Astfel, tinerii s-au cunoscut la Sibiu. Socrul meu „vitreg,” născut din tată albanez şi mamă unguroaică, de religie musulmană, şi soacra mea, sosită cu familia ei în calitate de „colonişti” din Bucovina, româncă de religie ortodoxă.
Dragostea lor a fost fierbinte, dar platonică – dacă ar fi să dăm crezare poveştilor lor sfioase, împănate cu avertismente, evitînd erotismul, cu ochii plecaţi pudic în jos. Şi, fireşte, fără speranţe, fiindcă tatăl ei, înclinat spre consumul fără măsură de băuturi, nici beat nu şi-ar fi măritat singura fată, lumina ochilor lui, cu un „păgîn”. Chiar dacă acesta se afla mult deasupra lui pe scara socială a regimului comunist recent instaurat.
Au rămas, aşadar, scrisorile de dragoste, buchete splendide de flori expediate anonim şi cutiile luxoase cu dulciuri alese – al căror expeditor era cunoscut de toată lumea – şi suspinele resemnării.
Apoi – cum se întîmplă de obicei – legătura tot mai înfocată a tinerilor s-a rupt. Soacra mea s-a măritat cu un sas get-beget din Sibiu, cu socrul meu „adevărat,” şi şi-a însuşit nu numai numele lui german, ci şi ordinea de valori şi modul de viaţă al mamei lui.
(În timpul celui de-al doilea război mondial, asemenea majorităţii tinerilor saşi, şi tatăl socrului meu a fost membru al Waffen SS. Aceşti tineri, dacă nu şi-au lăsat dinţii la Stalingrad, la sfîrşitul războiului au rămas în Germania, pentru a evita prizonieratul, deportarea.)
Căsătoria mixtă a tinerilor noştri s-a caracterizat din prima clipă prin conflicte. Pe la mijlocul anilor ’50, pentru o tînără româncă nu era deloc avantajos – din punctul de vedere al carierei – să se mărite cu un „neamţ”, al cărui tată era ţinut în evidenţă de către autorităţi ca trădător fascist.
(La Sibiu, pe vremea aceea, saşii deposedaţi de drepturile cetăţeneşti, consideraţi drept pradă liberă, continuau să reprezinte civilizaţia, cultura, scara de valori burgheză şi „intrarea în familia lor” însemna un salt mare în ierarhia socială „neoficială.”)
Pentru socrul meu era însă de neimaginat ca, la îndemnul soţiei şi al soacrei, degenerat cu timpul în şantaj, să-şi plece capul în faţa „noilor stăpîni”, a conducătorilor comunişti semianalfabeţi, care se instalau la Sibiu şi împărţeau posturile, averea şi vilele părăsite ale saşilor. Soţia mea avea patru ani cînd părinţii au divorţat. Socrul meu s-a stabilit în capitală – în străinătate, aşa-zicînd – într-un mediu total străin pentru el.
(În acei ani Bucureştiul prezenta un mare avantaj: aproape nimeni nu ştia „ce hram poartă” saşii din Transilvania.)
Acolo în cele din urmă „s-a aranjat” – cum ar zice bucureştenii – dar din Günther, greu de pronunţat pentru români, s-a transformat în Puiu.
Între timp şi socrul meu „vitreg” s-a căsătorit cu o tînără cam zburdalnică, originară din Pristina, fiica „cofetarului turc” din Klausenburg – Cluj – Kolozsvár.
(În acele vremuri de pace – numite cam exagerat aşa – în fiecare oraş mai mare din Transilvania era cîte un „cofetar turc”, spre bucuria copiilor. I-am cunoscut aproape pe toţi, aşa încît pot să afirm liniştit: erau fără excepţie albanezi din Pristina. Şi musulmani, care ţineau cu stricteţe legăturile între ei. Transilvănenii sînt înţelepţi, uituci, deci iartă uşor, probabil pentru religia lor, dar şi pentru nuga lor faină i-au numit „nenea turc”.)
Au avut doi copii, un băiat şi o fată. Ambii musulmani, cu frumoase nume turceşti.
Dar, într-un fel, nici această căsătorie nu a funcţionat. Tînărul tată şi-a luat catrafusele şi s-a mutat cu copiii în paradisul Ada Kaleh, pentru a se cununa mai apoi, după ceremonialul musulman, cu mireasa lui, turcoaică din localitate.
Acestei noi fericiri i-a pus capăt un notoriu acord româno-iugoslav. Hidrocentrala care urma să se construiască la Porţile de Fier a şters de pe faţa pămîntului nu numai insula „omului de aur”, ci împreună cu ea s-a scufundat repede şi pacea noii familii.
(Populaţia paradisului de odinioară a fost pusă în faţa unei stricte alternative: să se mute fie în România, fie în Turcia. Majoritatea locuitorilor insulei Ada Kaleh – din motive lesne de înţeles – au ales cea de-a doua soluţie.)
În Istanbul socrul meu „vitreg” nu s-a simţit bine. Rudele de acolo ale soţiei sale nu au fost deloc dispuse să-l accepte pe străinul cu mentalitate „europeană”, care nu cunoştea limba lor. În scurt timp a rămas singur cu cei doi copii mici.
A fost rînd pe rînd lustragiu, vînzător de îngheţată, de ziare şi portar în uniformă ridicolă, făcînd plecăciuni în faţa hotelurilor de lux.
(Deus ex machina.)
Într-o bună zi s-a bucurat atît de mult de bacşişul princiar primit de la nişte oaspeţi care au coborît dintr-o limuzină uriaşă, încît în loc de obişnuitul „tesekür ederîm” a spus din greşeală „mulţumesc”. Greşeala de limbă a atenţionat grupul. A ieşit la iveală că şi ei proveneau din România. Familia Banat avea o fabrică prosperă de perii de dinţi din material plastic, în Istanbulul care totdeauna a primit în stil mare pe străinii bogaţi.
La uzina „Banat” socrul meu a primit un loc de muncă mai cumsecade şi a fost întîmpinat de oameni care îi respectau priceperea şi afecţiunea pe care o manifesta faţă de toată lumea. Încetul cu încetul condiţiile de viaţă ale familiei s-au îmbunătăţit. Copiii au primit haine noi şi au fost înscrişi la o şcoală mai bună. Familia a închiriat o locuinţă frumoasă în Sisli, în inima oraşului.
(În mod ciudat, toţi emigranţii – indiferent în care loc din Europa i-ar arunca soarta – trebuie să tragă trei ani grei între străini pînă cînd pot „să dea cu piciorul în minge”. Nemţii numesc această perioadă „Hundejahre”, „ani cîinoşi”. Dacă respectivul suportă aceşti ani fără ca nostalgia şi singurătatea să-l facă alcoolic sau nebun, se deschid şi în faţa lui porţile posibilităţilor, limitate etnic. Fireşte, numai în ceea ce priveşte creşterea economică (poate să-şi cumpere casă, maşină, să călătorească). Situaţia lui socială rămîne însă neschimbată: va ţine pînă la sfîrşitul vieţii de casta „străinilor”. Chiar dacă, pentru a-şi demonstra „europenitatea”, se ia la întrecere cu extremiştii de dreapta în ce priveşte ura faţă de cei de altă culoare sau musulmani, evrei, homosexuali etc.)
În fine, s-a putut împlini şi vechiul vis al socrului meu „vitreg”: şi-a adus lîngă el mama care trăia în singurătate la Aiud. Fireşte, nici asta nu a mers simplu. Femeia, de acum în vîrstă şi foarte mîndră, a declarat că se va muta între „necredincioşi” numai dacă şi aceştia îi vor da pensia. La sfîrşitul fiecărei luni, fiul îi expedia prin poşta de la celălalt capăt al străzii suma modestă, legîndu-i de suflet poştaşului să nu trădeze cumva secretul şi de fiecare dată să o salute pe „yaslî hanîm” spunîndu-i: „au sosit bani din România”.
Călătoriile în România s-au înmulţit, vara se duceau acasă, la Cluj, la Aiud, la Sibiu.
Cu ocazia unei asemenea vizite s-au reîntîlnit. Socrul meu „vitreg” cu soacra mea. În gara din Sibiu.
(După descrierea acestor aventuri, cu chiu cu vai, dar cu mare dragoste, cititorul meu degeaba m-ar ruga să analizez ce s-a întîmplat în acel „moment fatal” în sufletul celor doi eroi ai mei. Aşa ceva ar depăşi hotarele talentului meu psiho-estetic(?!), iar ca „etern minoritar” pînă şi pomenirea cuvîntului „hotar” îmi face rău. Îl rog deci pe cititor să-mi avanseze destulă încredere şi să accepte că cei doi s-au îndrăgostit din nou.)
În scurt timp soacra mea ne-a comunicat că se mută la Istanbul. A împachetat cîteva geamantane şi a plecat. În nemărginita depărtare. Eram la începutul anilor ’80, atunci s-a născut fiica mea, Kinga.
(În această „epocă-nihil” ne-am despărţit cu emoţie şi de Ara Kovács, Bréda şi cine mai ştie de cîţi alţii, în gările din Oradea, Cluj, Tîrgu Mureş, Sfîntu Gheorghe, Miercurea Ciuc. Am murmurat de fiecare dată obligatoriul mesaj pentru liberare:„voi nu sînteţi eroii şi martirii noştri aţi rezistat aici pînă cînd s-a putut dar acum nu se mai poate ergo nu aveţi ce face şi plecaţi la Budapesta.”)
Viaţa la Constantinopol a îndrăgostiţilor proaspăt căsătoriţi a început cu un mic cutremur social. Bătrînul proprietar al uzinei Banat, aflînd că cel mai bun lucrător al lui a luat de soţie o „ghiaură” a declarat în public: „dacă un cocoş bătrîn mai are chef să cînte cucurigu, e mai bine să-şi caute găină în propria lui ogradă.” Asta fie că a fost de neînţeles, sau prea mult pentru socrul meu (am menţionat deja că mama lui era unguroaică din Aiud), cert este că şi-a dat demisia imediat.
Au urmat ani paşnici. „În secret” (despre noţiunea de secret în Balcani s-ar putea scrie volume întregi) bătrînul mai mergea la uzina Banat ca să pornească din nou, pe bani buni, cîte o bandă rulantă. Soacra mea s-a încadrat uluitor de rapid în vîrtejul metropolei bizantino-turco-balcanice; făcea coafuri celor mai bogate femei din Istanbul – turcoaice, evreice, grecoaice – pe care le impresiona „europeana” care ştia să ciripească în limba germană.
În ’87 am sosit şi noi – în exilul mai scurt decît al lui Mikes, de fapt un intermezzo. După cîteva săptămîni „obligatorii” de suspine pe malul Bosforului, am primit dreptul de rezidenţă de la Köln. Pentru ca pe pămîntul ploios şi rece al Germaniei să putem suspina în continuare.
(Pe vremea aceea Istanbulul a oferit o patrie „intermediară” unui mare număr de refugiaţi din Transilvania. Turcii îi iubesc pe maghiari. Ei i-au oferit azil politic şi unui prieten al meu „fugit” din Kászon. L-au plasat într-o tabără de refugiaţi a organizaţiei Amnesty International, după care gazdele i-au citit regulamentul în limba engleză, potrivit căruia urma să primească zilnic nu ştiu cîţi dolari pentru întreţinere, dar în nici un caz nu putea părăsi teritoriul taberei. La sfîrşit, directorul i-a spus prieteneşte că bani nu sînt, dar ţara e mare, de lucru este destul, poate să meargă unde vrea… Dar asta e o altă poveste.)
La începutul anilor ’90 în Turcia a avut loc un nou tip de alegeri. Cel puţin pentru soacra mea, căreia în timpul lunilor fierbinţi ale campaniei, în autobuz, pe străzi, în magazine, ochi negri plini de ură îi „cereau socoteală” pentru ochii albaştrii şi cruciuliţa pe care o purta la gît.
(După acele alegeri partidul fundamentalist din Turcia a intrat în guvern. Unicul scop al acestuia a fost lichidarea măsurilor luate de Atatürk pentru apropierea Turciei de Europa, deci dictatura statului islamic, oprimarea femeilor, prigonirea intelectualilor independenţi, introducerea cenzurii, asimilarea forţată a minorităţilor – la nevoie lichidarea lor fizică. Cred că acest instrumentar nu este total necunoscut cititorilor mei din România.)
Pe atunci erau deja proprietarii unui apartament frumos din Medjidijeköy, situat în centrul oraşului. Vecinii din bloc cereau adeseori sfatul socrului meu în diverse probleme pe care le aveau, femeile alergau cu toate necazurile lor la soacra mea. La Seker Bajram îi copleşeau cu daruri şi urări de bine. Socrul meu depăşise binişor şaptezeci de ani şi era obosit de atîtea lupte. Dar, mai ales, îl năpădeau tot mai adesea amintirile copilăriei petrecute la Rîmnicu Vîlcea: cum a fost cînd păzea caii pe roua răcoroasă de vară şi cînd furau merele coapte ale vecinului, el şi cu Bebe, cel mai bun prieten al lui.
– Hai să mergem acasă, dragă – o ruga cu glasul lui domol pe soacra mea, care era în dispoziţii tot mai sumbre.
– Dar unde? Unde era căminul lor comun? La Sibiu, în Bucovina, eventual la Cluj?
În cele din urmă soacra mea s-a lăsat convinsă de frumosul vis al senectuţii. Nu s-au întors în Transilvania iubită, ci în patria merelor coapte, a dimineţilor blînde, în Rîmnicu Vîlcea. Unde Bebe îi aştepta cu nerăbdare.
(Asemenea milioanelor de emigranţi ca şi mine, care de secole, de decenii poartă în suflet dorul, şi eu visez de treisprezece ani Transilvania. Din prima clipă a emigraţiei. În inimă, în minte, am pregătit deja totul. Nu aş mai fi îndurerat nici dacă nu aş fi primit cu plăcere. „Was soll’s” – cu singurătatea de la nemţi pot exista. Chiar şi acasă.)
La aeroportul Otopeni ne-a întîmpinat o căldură toridă. Abia am coborît din avion şi ne-a şi izbit arşiţa insuportabilă, încărcată cu vapori de benzină, şi zumzetul milioanelor de muşte. În aşteptarea bagajelor, soţia mea s-a dus la W.C.-ul, de unde s-a întors imediat, uluită; W.C.-ul pentru bărbaţi, potrivit unui afiş lipit pe uşă, era „defect” şi în consecinţă, fireşte, ambele sexe foloseau W.C.-ul pentru femei.
În hol am fost aşteptaţi de doi băieţi foarte tineri, în cămaşă albă, cu părul tăiat scurt. Cu o amabilitate acordată, aproape nerăbdători, ne-au poftit într-un BMW alb, surprinzător de curat faţă de mediul înconjurător şi am pornit cu viteză ameţitoare spre străzile Bucureştiului. A rămas pînă azi un secret pentru mine cum am reuşit să ieşim din capitală. Goană – oprire bruscă – întrebări nervoase – înjurături sîsîite printre dinţi – din nou goană. Cam aceasta a fost ritmul.
Şoseaua largă spre Oltenia, betonată, nu poate fi numită autostradă pentru singurul motiv că între benzile cu direcţie opusă nu este gard. Am apreciat lăţimea şoselei la cîte două benzi în ambele direcţii. Lipsa elementelor care limitează libertatea celor ce gonesc permite şoferilor o adevărată „democraţie de tip românesc”. Cu alte cuvinte, toată lumea conduce după bunul plac.
Dezordinea era perfectă, dar nu deranja pe nimeni, toţi o considerau firească, ba aş putea spune că le plăcea haosul.
Lipit de banchetă, îmi era teamă ca nu cumva soţiei mele să i se facă rău din cauza vitezei ameţitoare, cînd deodată şoferul nostru s-a angajat într-o depăşire riscantă. Cîtva timp înaintaserăm paralel cu un monstru de transport-marfă, cu număr de înmatriculare turcesc. Tipul de la volan a observat, probabil, că ne grăbim, şi a intrat în luptă, apăsînd pe accelerator. Urcam chiar atunci o colină pe drumul care descria o curbă mare, cînd din partea opusă au apărut în lumina amurgului reflectoarele unui camion uriaş. (A fost un tablou de film american ieftin: o masă neagră ostilă care se ridică de pe celălalt versant al colinei şi se tot apropie cu reflectoarele orbitoare). Fără exagerare, eram în pericol de moarte. Cu toate acestea în mintea mea nu s-a desfăşurat „filmul” vieţii trăite – aşa cum ar fi fost cazul; mă preocupa o întrebare nepotrivită cu situaţia în care ne aflam, şi anume: oare cine îl va îngropa pe socrul meu „vitreg”, dacă noi ne lăsăm dinţii pe aici?
În ultima clipă, stăpînii celor doi monştri au frînat, ca doi profesionişti ce erau, iar BMW-ul nostru s-a strecurat ca un şoarece alb, reuşind manevra de depăşire. Am scăpat cu viaţă.
Revenindu-şi în fire, soţia mea a întrebat cu sfială:
– Domnule, mai sînt cumva în ţara asta şi legi?
Plin de demnitate, şoferul nostru a răspuns prompt:
– Cum să nu fie, doamnă! În prezent la noi stăpînesc legile deşertului (de fapt ale junglei, dar atunci nu mai conta).
Intrarea în Rîmnicu Vîlcea a fost dificilă, căci la marginea oraşului drumul este întretăiat de o cale ferată. Acarul urmărea la televizor transmisiunea meciului româno-german din campionatele europene şi, pentru siguranţă, a coborît bariera pe timpul unei reprize. Un şir lung de maşini aştepta să „treacă”. Resemnaţi, şoferii din România au deschis radioul, ori au coborît ca să meargă pînă la un tufiş. Doar cîţiva străini au claxonat nervoşi. După vreo douăzeci de minute drumul a devenit liber şi în scurt timp am sosit în faţa blocului soacrei mele.
Am urcat la primul etaj. Eram timorat, nu atît din pricina doliului soacrei mele, ci mai curînd fiindcă auzisem deja că, potrivit obiceiului ortodox, sicriul a fost pus pe catafalc în antreu, neacoperit.
La intrare am fost întîmpinaţi de femei în haine negre cu şorţuri albe. Ne-au îmbrăţişat, ne-au şoptit condoleanţe, ne-au bătut delicat pe umeri, apoi ne-au poftit să luăm loc. Pe coridor, printre coroane şi buchete de flori, erau cîteva scaune şi o masă încărcată cu prăjituri şi ţuică. Am ciocnit pentru odihna sufletului celui răposat şi unii au aprins ţigări. Ca şi cum ar fi dorit să întîrzie prima noastră întîlnire cu socrul meu mort. Întrerupîndu-se unii pe alţii, au început să ne povestească despre bunătatea şi înţelepciunea lui, ne-au liniştit că „în împrejurările date” nu a suferit prea mult şi că înainte de a muri preotul l-a dezlegat de păcate. Mai apoi s-a trecut la problemele politice, la conducătorii de la Bucureşti, care „au reinstaurat stăpînirea fanariotă”, exploatează poporul şi distrug ţara. Despre soţi s-a vorbit numai întîmplător: după un meci de fotbal toţi bărbaţii sînt beţi – spuneau femeile cu resemnare.
În scurt timp a apărut şi soacra mea, ocupată cu pregătirea cinei festive, împreună cu fiica din Istanbul a socrului meu. Am păşit împreună spre catafalcul din antreu, care era atît de mic, încît ne-am putut apropia doar mergînd lateral. La căpătîiul mortului au agăţat pe perete o icoană, sub care pîlpîia o lumînare subţire, galbenă. În penumbră zăcea trupul fără viaţă şi în spaţiul vid, cu miros de tămîie, numai flacăra şovăitoare a lumînării care se topea încet semnala trecerea timpului. De afară se auzeau şoaptele femeilor venite la priveghi.
Mai tîrziu a sosit cu mama ei o fetiţă cu codiţe castanii. Au ridicat copilul în braţe, ca să vadă mai bine mortul, după care, ronţăind prăjituri, s-au aşezat între femeile care stăteau de veghe… Am adormit legănat în somn de flecăreala lor estompată.
A doua zi dimineaţă m-a sculat din pat Bebe, spunînd că are ceva urgent de discutat cu mine. Spre uimirea mea, purta o cămaşă albă cu mîneci scurte, muiată de transpiraţie, şi pantaloni de culoare deschisă. Faţa lui suptă, cu un contur latin, era îngîndurată şi fruntea mărginită de sprîncene negre, în contrast cu părul alb rărit, era încreţită. Avem o problemă – mi-a spus el – fiindcă fiica socrului meu aduce un „hadji” de la Bucureşti, ca să-l înmormîntăm după ritul musulman. Asta nu ar fi o problemă, în Sibiu nu ne cunoaşte nimeni, iar din partea lui şi hadji poate să cînte ce vrea. Dar a auzit că prietenul lui va fi dezbrăcat în pielea goală, i se va introduce o ţeavă groasă în gură şi în partea de jos, după care îi vor spăla brutal măruntaiele. Nu putem permite o asemenea barbarie, aici, în Europa – a declarat Bebe furios. M-a rugat ca, în calitatea singurului bărbat prezent din familie, să vorbesc cu „ăia”, pentru ca în mod excepţional să renunţe la această atrocitate. Dacă e nevoie de bani, el suportă personal bacşişul…
În arşiţa amiezii am pornit la drum, ca să ne îngropăm mortul lîngă tatăl lui, în cimitirul de la Sibiu.
Prin trecătoarea Turnu Roşu am putut înainta numai la pas. Drumul îngust, care şerpuia printre munţi înalţi, era înţesat de camioane care înaintau spre nord, de căruţe cu cai, biciclişti şi pietoni.
Ţinta noastră, cimitirul cu impozanta poartă barocă se află la marginea oraşului, în vecinătatea locului preferat de saşi pentru excursii, Junger Wald. Aleea principală era mărginită cîndva de tei cu umbră răcoroasă. Din „vechea fală” au mai rămas drept mărturie doar cîteva cioturi…
Şi aici căldura e înăbuşitoare. Cimitirul e liniştit. (Ori de cîte ori intru într-un cimitir, mă cuprinde sentimentul nefiinţei, al aneantizării, al nimicniciei.) Dintre blocurile de marmură ale mormintelor închise cu plăci de beton se întrezăreşte din cînd în cînd chipul tremurător al unui sas bătrîn, venit acasă din „ţara mamă”, strîngînd în mînă un buchet de flori ofilite.
La o aruncătură de piatră de la intrare stau faţă în faţă două clădiri clasiciste, cu pereţii coşcoviţi. Cea din stînga trebuie să fi fost cîndva capela mortuară evanghelică. În faţa ei, oameni în haine de doliu. Într-acolo ne-am îndreptat şi noi cu camionul care transporta sicriul.
Pe platforma din faţa clădirii transformate mai nou în capelă ortodoxă erau deja patru-cinci sicrie în aşteptarea ultimului omagiu. Părea imposibilă pregătirea pentru odihna veşnică a unui musulman, după propriul lui ritual.
În biroul de la intrarea în cimitir o tînără femeie gravidă ne spusese nervoasă că nu îşi aduce aminte de nici o înţelegere telefonică prealabilă.
Stăteam stînjeniţi în lumina soarelui torid. Şoferul „carului mortuar” uzat se uita nerăbdător la ceas şi era evident că ar vrea să dispară cît mai curînd: trebuie să încarce nişte pătuţuri de copii la unul dintre atelierele de tîmplărie privatizate – ne-a explicat el – şi dacă se întoarce fără încărcătură, şeful îi taie capul.
În scurt timp a apărut un hadji, zvelt, cu înfăţişare de inspector bancar: a scos din geanta diplomat prăfuită un turban alb cu panglică verde şi cu o voce gravă ne-a întrebat unde poate să spele mortul. În clipa următoare, în faţa rudelor care se topeau de căldură în hainele de doliu închise pînă la gît a apărut o figură ciudată. Purta pantaloni militari bufanţi, maiou gri şi tenişi scîlciaţi. În primul moment am crezut că e gropar ajutător. S-a prezentat, spunîndu-ne să ne liniştim, el ştie despre ce e vorba şi lucrurile se vor rezolva. Să nu ne pese de pălăvrăgeala celor de la birou, fiindcă aici el e şeful, ceea ce oricare mort poate să dovedească. Singurul necaz este – a spus el scărpinîndu-şi barbia nerasă – că problema noastră e cu totul specială şi că, ajutîndu-ne, îşi asumă un mare risc…
A înfundat în buzunarul pantalonilor cîteva bancnote şifonate de zece mii şi ne-a făcut semn să ne mutăm în clădirea de vizavi. În locul din faţa clădirii ne-am văzut siliţi să depunem sicriul, fiindcă uşa de stejar era bătută în cuie. Şeful a deschis-o cu o rangă de fier şi ne-a făcut semn că putem aduce mortul. Pe coridor, împreună cu tatăl şi fratele meu am balansat sicriul printre cruci de lemn, saci cu var şi urne de marmură sparte.
Am intrat într-o sală ciudată, mare cît o stînă. Pe duşumea, cîndva demult, probabil că s-a răsfirat rumeguş. În mijlocul camerei mortuare aproape goale erau două mese de ciment gri cu ghizd. Cîndva au fost ale evreilor – ne-a explicat şeful – dar ei au murit de mult şi nu vom fi reclamaţi.
Şi-a luat rămas bun, spunînd să ne apucăm imediat „de treabă”, fiindcă niciodată nu se ştie…
În secret am sperat că un hajdi venit din capitală va protesta împotriva condiţiilor neobişnuite – ca să zic aşa –, dar m-am înşelat. Şi-a agăţat turbanul şi roba neagră de un cîrlig din perete, şi-a suflecat cu mişcări experimentale cracul pantalonilor, după care m-a trimis după apă proaspătă. Nu s-a scandalizat nici pe motivul că printre noi nu era nici un bărbat de religie musulmană. M-a întrebat dacă sînt dispus să-i fiu de ajutor, după care i-a expediat afară pe ceilalţi.
Aşteptam cu inima strînsă dispoziţiile lui.
S-a pus pe treabă, murmurînd o rugăciune în limba arabă. A aşezat pe zona inghinală a cadavrului dezvelit o pînză albă, după care, cu mişcări delicate dar ferme, a început să spele trupul cu un burete săpunit. Eu trebuia să torn apă pe mîinile lui, avînd grijă ca picăturile să nu se scurgă pe părţile deja spălate ale trupului.
Comenzile lui erau scurte şi precise. Cu o sobrietate firească îmi explica uneori de ce face cutare sau cutare lucru. În scurt timp am avut sentimentul că facem ceva important şi oportun. Ritualul străin părea tot mai firesc şi nu mai eram tensionat, ca la început.
Hajdi a aşezat pe pieptul mortului o hîrtiuţă cu un citat din Coran, după care a scos din geantă giulgiul mortuar lung de şase metri, în care am înfăşurat rămăşiţele pămînteşti ale socrului meu „vitreg”, pregătite pentru odihna veşnică. Înainte de a-i fi acoperit capul, maestrul meu i-a mîngîiat faţa palidă şi m-a întrebat dacă văd că acum s-a liniştit. Zîmbeşte. În memorie păstrez acest ultim chip al socrului meu, cu ochii închişi, zîmbitor.
La căpătîiul mortului aşezat pe platforma din faţă, hajdi a rostit o rugăciune în limba arabă, apoi în limba română, ca să înţelegem cu toţii, a cerut iertare în numele răposatului tuturor celor pe care i-a supărat cumva în viaţa lui pămîntească. Femeile au izbucnit în plîns, iar bărbaţii îşi frecau ochii aţintiţi spre pămînt.
Groparii dezbrăcaţi pînă la brîu, sprijiniţi de coada lopeţilor aşteptau la mormînt. Din cînd în cînd izbucneau în rîs, la auzul cîntărilor care semănau cu un vaier prelung. Unul dintre ei a intrat în tufele din apropiere şi a urinat zgomotos. Aşa s-a spulberat fiorul morţii pentru participanţii la acea înmormîntare de la Sibiu.
La poarta cimitirului l-am zărit pe tatăl meu. Era tulburat şi nemulţumit. M-am apropiat de el şi l-am întrebat ce îl supără. Mi-a aruncat o privire plină de reproş: – Ce aveţi de gînd cu pomana, fiule? Socrul tău, cuscrul meu, nu merită acest ultim omagiu?
Aşa încît, înmormîntarea de la Sibiu s-a încheiat cu o pomană catolică, la prima vedere străină pentru majoritatea celor îndoliaţi. La restaurantul Junger Wald, în compania ciorbelor şi şniţelelor savuroase am golit pahare cu Riesling de Tîrnave. Pentru odihna veşnică a celui plecat dintre noi.
Traducerea: Florica PERIAN
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Înscrisă tradiţiei învăţă-mântului constănţean, Şcoala Nr.12, împlineşte 123 de ani de la înfiinţare, 15 ani de când funcţionează în localul actual, precum şi 10 ani de când a primit botezul numelui scrii-torului Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Pentru comunitatea turcă Şcoala nr.12 este extrem de importantă din punctul de vedere al învăţământului în limba turcă pentru că aici se desfăşoară activitatea unei clasei cu predare intensivă a limbii turce pe care o dorim un nucleu în jurul căruia să se cristalizeze un nou tip de învăţământ pentru etnicii turci din Dobrogea.
Ca formă complexă a implementării Reformei în învăţământ, Sesiunea de comunicări şi referate ale elevilor a fost o modalitate de a releva competiţional capacităţile de creaţie, competenţele proiective, acţionale, relaţionale, afective şi socio-lingvistice ale elevilor noştri, ca rezultat al colaborării cu mentorii lor, doamnele învăţătoare, doamnele şi domnii profesori. Sesiunea de comunicări şi referate oferă posibilitatea copiilor, inclusiv a celor de naţionalitate turcă de a comunica şi de a se transpune în roluri de adulţi, ancoraţi în realitatea societăţii, fiind în fond la un alt nivel de receptare, o reflectare sau oglinda unui simpozion pe teme ştiinţifice.
Programul educaţional cel mai important pentru noi este „Confluenţe etnice româno-turce“, coordonat de prof. Dumitru Ciurea, directorul instituţiei.
A participat la această sesiune de comunicări şi referate d-l prof. Asan Murat, preşedinte U.D.T.R. şi d-l prof. Memet Faruc, preşedinte U.D.T.T.M.R.
În cadrul sesiunii d-l prof. Asan Murat a subliniat bunele relaţii existente între etnicii turci şi români, relaţii care s-au dezvoltat armonios de-a lungul secolelor. De asemenea d-l prof. Asan Murat a adus mulţumiri conducerii Şcolii Generale Nr.12 Constanţa „Bogdan Petriceicu Haşdeu“ care a depus eforturi substanţiale şi decisive în direcţia creării unei clase cu predarea limbii turce intensiv precum şi a sprijinului pe care conducerea şcolii îl aduce desfăşurării în bune condiţii a procesului de învăţământ în limba turcă.
Discursul d-lui prof. Asan Murat a fost ascultat cu multă atenţie de un numeros public alcătuit din profesori, părinţi şi elevi.
Mulţumim în numele Uniunii DemocrateTurce din România conducerii Şcolii Generale Nr.12 Constanţa pentru tot ce a făcut şi face pentru comunitatea noastră.
Ervin Ibraim
Sâmbătă, 26 mai a.c. a avut loc, vizita reprezentantului Centrului pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, d-na F. Agnes la Şcoala Generală Nr.12 „Bogdan Petriceicu Haşdeu“ Constanţa. Vizita a avut ca scop documentarea la faţa locului asupra aspectelor educaţionale legate de programul pe care conducerea şcolii l-a realizat în cadrul unui concurs de programe iniţiate de Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturale de la Cluj.
Concursul de programe se adresează şcolilor în care se predau limbi ale minorităţilor naţionale. Menţionăm că la Şcoala Generală Nr.12 „Bogdan Petriceicu Haşdeu“ Constanţa funcţionează o clasă cu predare a limbii turce intensiv, destinată elevilor de naţionalitate turcă şi tătară.
Au fost prezenţi la întâlnirea cu d-na F. Agnes, prof. Ciurea Dumitru, directorul şcolii, prof. Jiga Elena, director adjunct, prof. Doina Munteanu, inspector şcolar general adjunct, prof. Gelal Firdes, inspector de specialitate la I.S.J. Constanţa, prof. Asan Murat, preşedinte U.D.T.R., prof. Ervin Ibraim, preşedinte al Comisiei de Învăţământ a U.D.T.R., prof. Mârzali Nevzat, preşedinte al Comisiei de Învăţământ a U.D.T.T.M.R., prof.Memet Cahit, preşedinte al Comisiei de Învăţământ a U.D.T.T.M.R. – fil. Constanţa şi înv. Abduraaim Ikbal.
În urma discuţiilor s-a ajuns la concluzia că rezultatele obţinute la clasa cu predarea limbii turce sunt satisfăcătoare şi se doreşte permanentizarea acestui tip de învăţământ pentru comunitatea turcă din România.
Ervin Ibraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Aş dori ca în scrierea de azi, cu ocazia a o sută de ani de la înfiinţarea liceului teologic musulman, să arăt că dea lungul istoriei, pe pământul Dobrogei, s-au aşezat multe neamuri printre care şi cele turcice.
Paşnic din fire, ospitalier şi generos poporul român a convieţuit întotdeauna în armonie şi bună înţelegere cu toţi fii celorlaltor naţiuni cu care şi-a împărţit atât bunurile cât şi necazurile. Prin documente istorice se dovedeşte faptul că în anumite momente grele din istoria poporului român şi naţionalităţile conlocuitoare au luptat împreună cu tot poporul pentru apărarea ţării comune România, aşa cum au fost împreună şi în marile răscoale împotriva asupririlor sociale şi naţionale de altădată. La “altădată” trebuie să includem şi perioda de comunism care a dăinuit timp de aproape o jumătate de secol. În această perioadă dezvoltarea noastră spirituală a avut mult de suferit.
Putem afirma că sistematic au fost desfiinţate şcolile cu predare în limba maternă. Multe proprietăţi, terenuri şi clădiri care existau înainte de al doilea război mondial au fost expropiate, o parte din clădiri demolate sau lăsate pradă ruinelor… Menţionez aici, în acest context, mai ales Seminarul Musulman din Medgidia, care a încetat să funcţioneze din anul 1967.
Dacă doriţi să aflaţi un scurt istoric al seminarului musulman vă putem spune că a fost înfiinţată de către guvernatorul Dobrogei D-l Gazi Ali Paşa. Până în anul 1889, şcoala a funcţionat pe baza vechii sale organizări, învăţământul făcându-se în grupuri, fără clase, predăndu-se numai discipline religioase.
După 1889 seminarul s-a reorganizat, iar din anul 1901 a fost mutat la Medgidia, unde a funţionat în clădirile comunităţii musulmane.
Administraţia şi întreţinerea şcolii au fost făcute până la data trecerii sub controlul şi supraveherea statului român din donaţia lăsată de Gazi Ali Paşa prin testament. Guvernatorul donase pentru întreţinerea Lăcaşului de Lumină următoarele bunuri: toate terenurile, pădurile, lacurile şi tot ce se afla pe solul şi subsolul comunelor Zebilul şi Heracleea în suprafaţă de aproximativ 12.000 ha.
Din anul 1904 s-a întocmit un regulament pe baza legii organice a Dobrogei având în vedere armonizarea intereselor confesionale ale musulmanilor cu interesul de stat al ţării. Cu timpul regulamentul a suferit mai multe modificări introducându-se şi discipline ştiinţifice conform programei analitice de la şcolile secundare de stat, iar în 1948, în conformitate cu legea pentru regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial nr.178, seminarul a fost reorganizat ca şcoală medie pentru pregătirea cadrelor necesare cultului musulman, axată pe însuşirea cunoştinţelor şi disciplinelor mai mult religioase.
Înainte de 1948 seminarul a funcţionat cu 8 clase având în total în fiecare an 100-150 de elevi, iar după 1948 numărul lor a scăzut simţitor la 45-60 de elevi.
Primul director al şcolii a fost imamul oraşului Babadag, Munip Demirgean după care au urmat Alexandru Alecu, Filip Apostelescu, Cătălin Arsenescu, Muratcea Seit Abdulla, Omer Lutfi, Omer Faic. Ca subdirectori spirituali au fost Ali Haci Mustafa, Sadik Beka. La acest seminar au predat vestiţi profesori precum: Niyazi Ismail, Halil Abdurrahim, Sabri Refi, Alex Alecu, Andrei Avram.
Absolvenţii seminarului erau numiţi în clerul musulman precum şi în învăţământul de stat şi confesional din Dobrogea. De asemenea preşedinţii tribunalelor musulmane şi muftii erau aleşi şi numiţi tot din rândul absolvenţilor. În felul acesta seminarul a pregătit până în 1967 sute de cadre valoroase din rândul cărora s-au afirmat multe personalităţi de seamă; care au fost şi sunt şi acum foarte utili atât minorităţii musulmane cât şi ţării noastre comune România. Ca cetăţeni devotaţi patriei şi statului nostru, după revoluţia din 1989, ne bucuram din nou de libertate religioasă, deplină dovadă liceul “Kemal Atatürk” şi publicaţia pe care cred că o citiţi cu interes, dovadă fiind adresa nr.4907 trimisă de către Secretariatul de Stat pentru Culte Muftiatului Cultului Musulman în care face cunoscut că autorizează reânfiinţarea seminarului teologic liceal musulman, la Medgidia.
Începănd cu anul 1993-1994 în conformitate cu prevederile hotărărilor guvernului României nr.595/1992 şi 283/1993 s-a inaugurat începerea anului şcolar de către elevii dornici de cunoaşterea religiei şi a limbii materne.
În momentul de faţă liceul “Kemal Atatürk” de pe strada Română nr.2 Medgidia, funcţionează cu clase de gimnaziu şi liceu: I-IV elevi din oraş; V-VIII şi IX-XIII din Medgidia sau alte localităţi.
Liceul are şi internat astfel că cei din afara oraşului nu fac naveta sau stau cu chirie. Cheltuielile de cazare, masă şi rechizite sunt suportate de statul turc.
OSMAN EREN, Cls. a XII-a Teologic
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
B-dul Mamaia 124, 8700 Constanţa
Tel: 40-41-618372,
511000, 614576;
Tel./Fax: 40-41-511512
Specializarea Limba turcă – Limba română
Specializarea Limba turcă – Limba engleză
Notă 1: Studenţii merituoşi de la locurile subvenţionate pot beneficia în afara bursei acordate de stat şi de anumite facilităţi: sprijin financiar care să acopere cheltuielile de cazare şi masă; de acest sprijin pot beneficia şi studenţii cu taxă care vor obţine rezultate bune la învăţătură, precum şi cei care au o situaţie financiară precară.
Notă 2: Din motive obiective Colegiul îşi va desfăşura activitatea în oraşul Constanţa şi nu la Medgidia
| Nr. crt. | PROBA DE CONCURS | PONDEREA |
|---|---|---|
| 1. | Proba de aptitudini (eliminatorie ): admis / respins | - |
| 2. | Limba turcă (examen scris) | 60 % |
| 3. | Media mediilor în timpul liceului la disciplina limba română / engleză (ultima pentru specializare Limba turcă – limba engleză) | 20 % |
| 4. | Media de bacalaureat | 20 % |
Proba 1 de aptitudini la alegere între:
Proba 2 Limba turcă – examen scris
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Siluetele satelor, scoase în evidenţă de siluetele graţioase ale minaretelor, decorează pantele dealurilor, de-a lungul şoselelor. Satele reflectă clima şi caracterul regiunii respective.
Satele mediteraneene de pe coastă sunt construite din pietre care îşi iau culoarea de la soare, atunci când este jos la linia orizontului; cheresteaua devine materie prima cu cât urci la altitudini mai mari. Scheletele din lemn şi construcţiile din buşteni cedează locul celor din chirpici sau cărămidă uscată la soare, din sud-est. Se pot observa construcţii interesante cum ar fi cuptoarele din pământ, de lângă case sau cisternele de apă cu formă de domuri.
Casele din satele de munte, din apropierea Mării Negre sunt împrăştiate. Sătenii comunică cu ajutorul cântecelor sau strigătelor al căror ecou se poate auzi din vale. Munţii Toros (Taurus), din sud, au constituit căminul turcilor nomazi care, în căutarea climei temperate, petreceau verile în munţi, primăverile pe platouri şi iernile jos la campie.
O mărturie vie a istoriei o constituie satele de lângă oraşul Bursa. Cumalîkîzîk este aproape la fel ca în secolul al XIII-lea. Aici se pot vedea originile casei tipic turceşti cu ferestre în relief, spaţii funcţionale în curţi şi aranjamentul camerelor de la etaj, ca şi aşezarea în întregul ei, cu modelul complicat al străzilor înguste.
Satul tipic este construit în jurul unei pieţe centrale cu moschee şi şcoală, magazin universal şi, bineânţeles, centrul vieţii bărbaţilor: cafeneaua. Cafeneaua este proprietatea bărbaţilor, unde se discută probleme importante cum ar fi politica, preţul recoltelor şi bârfa locală. Schimbul de informaţii despre bunuri şi sănătate, creşterea copiilor şi cele necesare traiului zilnic se face aici. Se pot vedea, de asemenea, sătenii care merg sau vin de la câmp sau livezi, călare pe măgari sau în tractoare.
Sătenii îşi păstrează dansurile tradiţionale, obiceiurile, tehnica ţesutului, spectacolul de păpuşi şi piesele de teatru în forma originală. Piesele şi dansurile populare care se prezintă şi în zilele noastre poartă urmele ritualurilor şamanice din regiunea Ural-Altai, ca şi festivalurile anatoliene care celebrează zei cum ar fi Dionysius sau eroi mitici cum a fost Adonis. Fiecare regiune a Turciei, de fapt fiecare sat, are propriile dansuri populare, însumând mai mult de 1500. Punerea pe scenă a pieselor care slăvesc natura, animalele, viaţa de zi cu zi, curtarea fetelor, dansurile populare continuă să ocupe un loc important în viaţa satului. Coregrafia lor minuţioasa şi sensurile universale conţin o resursă vastă de energie artistică.
Bediha Cocoi
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Zarnanlardan bir zaman, en iri, en güzel, en kokulu gülü yetiştirmek bir yarış halini alm gler diyari Isparta’da. En iyi türden en seçkin gül yetiştirenlere “Gülcü Baba” “Gül Şeyhi” derlermiş.
İşte böyle bir devirde “Gülcü Baba” diye tanınan gül meraklısı zengin bir ihtiyar ve onun güzelliği dillere destan, gül yanaklı, fidan boylu, gül gibi taze “Gğllühan” adında bir kizi varmış.
Gelinlik çağına gelince Güllühan’ı isteyen isteyene … Gel gör ki, Gülcü Baba kızını kimselere vermiyormuş. Tek bir şartı varmış kızını isteyenlerden. Kim ki kendisinden daha güzel, daha iri, daha kokulu gül yetiştirirse, Güllühan onun heldli.
Güllühan’a yanıp tutuşanlar arasında fakir, gül yetiştireeck bir avuç toprağı bile olmayan civan bir delikanlı varmış. Yılların Gül Şeyhi Gülcü Baba’dan daha iyi gül yetiştirmek O’nun için imkansızmış.
Delikanlı, bir fırsatını bulup Gülcü Baba’nın yanına bahcıvan olmuş. O’ndan gül yetiştirmenin sırlarını öğrenmiş. O’nun eşsiz güllerinden bir çubuk almış, Gözyaşlarıyla sulamış. O’na aşkindan alev, gönlünden koku vermiş.
Gül meysimi gelince, ihtiyarın yetiştirdiği en güzel gül altın bir vazoya konmuş. Daha güzel, daha kokulu, daha iri gül yetiştiren varsa GüIIühan ona anasının ak sütü gibi heldl.
Oda ne? Gülcü Baba’nın bahcıvanının elindeki toprak vazodaki gül, Gülcü Baba’nın gülünden kat be kat üstün değil mi?
Gülcü Baba şaşkın; bir gözlerinin ışı gülen kızına, bir bahcıvana bakmış.
“Yazılan bozulmaz. Sözünden döneni Tanri kahreder” deyip vermiş kızını delikanliya.
Güller arasında kırk gün kırk gece düğün demek kurmuşlar.
Yazann Notu: Benzer efsane Konya-Meram gülleri için de anlatılmaktadır.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Dersanemiz Büyük dersanede görülenlerin nitelikleri: Pencere Yüksek pencere geniş pencere kapalı pencere açık pencere bu pencere.
Bu pencere yüksektir. O pencere geniştir. Şu pencere açıktır. Pencere kapalı idi kapalıdır.
Pencerelerden adalara hava girer aydınlık girer.
Dışarıya görmek için pencereden bakılıt.
Pencerenin kanadı açılır. Tahta karadır siyahlı boyalıdır. Beyaz tebeşir. Tebeşir beyazdır. Benim tebeşirim beyazdır. Kara tahtaya renkli tebeşirle yazıyorum yazdım yazacağım her gün yazarım Herkes yazar. Bu sıralar oturmak içindir. Sıralar tahtadan yapılmıştır. tahtalar boyalıdır. Kirletmeyelim; çünkü derse giren öğrenciler bu sıralara oturur.
Kürsüde de hocalar oturur.
Pencere, hava, aydınlık, kanad, cam, tahta, tebeşir, sıra, kürsü, oda, kapı… kelimeleri birer varlığın adıdır. O varlıkları tanıtmaya yarıyorlar: ISIMdirler.
Yüksek, geniş, kapalı, açık, kara, beyaz, bu…. kelimeleri de varlıkları nitelemeye veya belirtmeye yarıyorlar: SIFAT tır.
Yüksek pencere, bu pencere, açık pencere, kara tahta, beyaz tebeşir… sözleri ikişer kelimedir. İkinci kelimeler İSİMdir. Birinciler onları tamamlıyor. Böylece bir sıfatla bir isimden kurulmuş takımlara SIFAT TAKIMI olurdu:
Tamamlayacı kelimeler – yani birinci kelimeler- isim veya zamir olsaydı İSİM TAKIMI olurdu:
Odanın penceresi, penceren,n kanadı, ben,m tebeşirim…
Halbuki:
Geniş pencere, kara tahta, genç arkadaş, Suriyeli Hasan…
birer sıfat takımıdır. Çünkü birinci kelimeler- yani tamamlayıcı kelimeler* sıfattır. Fakat:
Pencere geniştir. Tahta karadır. Arkadai gençtir. Hasan Suriyelidir.
sözleri birer takım değil, birer cümledir. Her biri bir düşünceyi, bir hükmü tam olarak anlatmaktadır.
bazı sıfatlar isim görevinde de kullanılırlar:
Genç, güzel, tatlı, büyük, yaşlı… kelimeleri:
Genç arkadaş, güzel şehir, tatlı elma, büyük, nsan, yaşlı adam… takımlarında sıfattır. Fakat şu takımlarda ve cümlede varlıklara ad olmuşlardır; isim görevindedirler;
Türk genci, gençlerin vazifelerini, dünya güzeli, elmanın tatlısı… büyüklere, yaşlılara saygı göstermektedyiz.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Diyanet İşleri Başkanlığı ile Türkiye Diyanet Vakfı işbirliği yaparak, Peygamberimizin doğum günü olan Mevlit Kandillerini 1989 yılından beri bir hafta süreyle ilmi,sosyal ve külkürel etkinlikler düzenleyerek “Kutlu Doğum Haftası” adı altında kutlamaktadır. Bu yıl içindeki “Kutlu Doğum Haftası” programları ise 01-07 Haziran 2001 tarihleri arasında Türkiye’de ve yurtdışında gerçekleştirilmiştir.
Din Hizmetleri Ataşeliğimizce hazırlanan “2001 Yılı Çalışma Programı” çerçevesinde Kutlu Doğum Haftası, T.C. Köstence Başkonsolosluğu Din Hizmetleri Ataşeliği, Romanya Müslümanları Müftülüğü, Mecidiye Kemal Atatürk İlahiyat ve Pedagoji Lisesi Müdürlüğü, Türk ve Tatar Birlikleri ile Dobruca Türk İşadamları Derneği’nin yapmakta oldukları faaliyetler çerçevesinde Peygamberimizin 1430’uncu doğum yıl dönümünü bölgenin özelliği dikkate alınarak 31 Mayıs 2001 tarihinde Mecidiye, 01/06/2001 tarihinde Tulça, Babadağ ve İsakça’da, 02-03/06/2001 tarihlerinde Köstence ve Mangalya’da kutlanmıştır.
Ayrıca, “Mevlit Kandili” münasebetiyle Dobruca Türk İşadamları Derneğince 03.06.2001 Pazar günü “Peygamberimiz Hz. Muhammed (s.a.v.) başta olmak üzere bütün geçmişlerimiz ve özellikle de şehitlerimizin ruhlarına” Köstence Kral Camii’nde “Mevlid” okutturuldu.
İlk insan ve ilk Peygamber Hz. Adem (A.S)’dan itibaren Allah tarafından din olarak gönderilen ilâhi emirler değişikliğe uğramış, sosyal ve ahlâki değerler değişmişti. Hz. İsa’dan sonra insanlar, Allah’ın emir ve yasaklarını unutmuşlardı. Böylece de her şeyi inkar eden bir nesil ortaya çıkmıştı.
Hz. Muhammed’in dünyaya geldiği yıllarda Araplar elleriyle yaptıkları putlara Allah diye tapıyorlar ve kurbanlar kesiyorlardı. Bugün Müslümanların kıblesi olan Kabe’de 360’dan fazla put vardı. Bu arada güneşe ve yıldızlara tapanlar da vardı. İnsanlar arasında hak ve hukuk diye bir şey kalmamıştı. Güven tamamen sarsılmıştı. En yakın akraba ve kardeş arasında da bir bağ kalmamıştı. Yetimlerin, dulların ve acizlerin hakları ellerinden alınıyordu. Zulme uğrayanların sesine kulak verilmiyordu. Kadınlar insanlığın en aciz ve en mazlum bölümünü teşkil ediyordu. Kadının bir eşyadan farkı yoktu. Kız çocukları diri diri toprağa gömülüyordu. İnsani değerler kaybolmuştu. Dolayısıyla, bir çok sıkıntılarla bunalmış olan insanlık artık bir kurtarıcı bekliyordu
İşte böyle bir zamanda Peygamberimiz Hz. Muhammed (S.A.V.), Milâdî 20 Nisan 571 tarihinde, Kameri aylardan Rabiulevvel Ayının 12. Pazartesi gecesi sabaha karşı dünyaya geldi. O’nun doğumuyla dünya nurlandı. Zira Allah Kur’an-ı Kerim’de: “Ey peygamber! Biz seni hakikaten bir şahit, bir müjdeci ve bir uyarıcı olarak gönderdik. Allah’ın izniyle, bir davetçi ve nur saçan bir kandil olarak gönderdik” buyurmaktadır.
Hz. Muhammed (S.A.V.), 40 yaşına geldiği zaman, durumunda bazı değişiklikler olmaya başladı. Çünkü Allah O’nu yüce bir vazifeyi kabule hazırlıyordu. Kulağına gaipten sesler geliyor ve “Sen Allah Elçisisin” deniyordu. Rüyaları olduğu gibi çıkıyordu. Miladın 610’uncu yılında Ramazan-ı Şerif ayında Hz. Peygamber adeti üzere Hira Mağarasına gitmişti. Burada Allah’a kulluk yapıyordu. Bir gün Cebrail (A.S.) kendisine göründü ve “Oku” dedi. Peygamberimiz “Ben okuma bilmem” diye cevap verdi. Bu durum üç defa tekrar etti. Cebrail üçüncüsünde “Yaratan Rabbi’nin ismiyle oku. O insanı bir aşılanmış yumurtadan yarattı. Oku! İnsana bilmediklerini belleten, kalemle (yazmayı) öğreten Rabbin, en büyük kerem sahibidir” mealindeki ilk ayetleri Peygamberimize okudu. Böylece, Kur’an-ı Kerim Hazreti Muhammed’e inmeye başladı.
Hz. Muhammed (S.A.V.), bu ilk vahiyden sonra evine dönerek, gördüklerini eşi Hz. Haticeye anlatmıştı. O da; “Allah’a yemin ederim ki, Cenâb-ı Hak hiç bir vakit seni utandırmaz. Çünkü sen akrabanı gözetirsin, işini görmekten âciz kimselerin ağırlıklarını yüklenirsin, fakire verir, kimsenin kazandıramayacağını kazandırırsın. Misâfiri ağırlarsın. Hak yolunda herkese yardım edersin…” diyerek, O’nun peygamberliğini hemen kabul etmiş ve daha sonra da Hz. Peygamber (s.a.v.)’i amcazâdesi Nevfel oğlu Varaka’ya götürmüştü. Varaka Tevrat ve İncil’i okumuş, İbrânî dilini ve eski dinleri bilen bir ihtiyardı. Varaka peygamberimiz (s.a.v.)’i dinledikten sonra:
“Müjde sana yâ Muhammed! Allah’a yemin ederim ki sen Hz. İsâ’nın haber verdiği son peygambersin. Gördüğün melek, senden önce Cenâb-ı Hakk’ın Musâ’ya göndermiş olduğu Cibril’dir. Keşki genç olsaydım da, kavmin seni yurdundan çıkaracağı günlerde sana yardımcı olabilseydim… Hiç bir peygamber yoktur ki, kavmi tarafından düşmanlığa uğramasın, eziyet görmesin…” şeklinde cevap vermişti.
Hazreti Muhammed (S.A.V), önce insanların vicdanında bir inkılap yaptı. Çünkü, inkılap insanların kalplerinde meydana gelmedikçe, insanın değişimi mümkün olamazdı. Peygamberin gönderiliş gayesi, insanın yaratılış gayesiyle aynı noktada birleşmektedir. O da Allah’a gerçekten kul olma noktasıdır. Bunun için Allah “Ben cinleri ve insanları ancak Bana kulluk yapsınlar diye yarattım” buyurmuştur.
Hz. Peygamber (s.a.v.), tıpkı diğer peygamberler gibi ızdırap ve çileli bir dünya hayatı yaşamıştır. Zira Hz. Nuh (a.s.), bu çileyi asırlarca çekmiştir. Hz. İbrahim (a.s), bu uğurda sürgün edilmiş ve yine bu uğurda ateşe atılmıştır. Hz. Musâ (a.s.)’ın İsrailoğullarından çekmediği kalmamıştır. Hz. Yahya (a.s.) ikiye biçilmiş ve Hz. İsâ (a.s.) ise bir gün dahi gülmemiştir. Bunun örneklerini çoğalmak mümkündür.
Bir defasında, Peygamberimize saldırmışlar ve O’nu kanlar içerisinde bırakmışlardı. Bu esnada kızı Hz. Fatıma (r.a), koşarak gelmiş, hem babasının yüzündeki kan izlerini siliyor, hem de ağlıyordu. Ancak, Allah Rasülü (s.a.v.), o halinde dahi kızını teselli ediyor ve “Kızım ağlama, Allah babanı zayi etmeyecektir” diyordu.
Çünkü Allah Rasülü, insanlara bir kere “Lâ ilâhe illah” dedirtebilmek için nelere katlanmış ve nelere göğüs germiştir. O, düşmanlarının bile doğru yola gelmelerini ve böylece de cennete girmelerini arzu ediyordu. O, Taif’e gittiği zaman taşlanmış, yüzü gözü kan içinde bir bağa girip saklanmıştı. Yanında azatlı kölesi Zeyd de vardı. Bu sırada Cenab-ı Hak, Melek göndererek, eğer isterse bir dağı kaldırıp kendine isyan edenlerin tepesine indirebileceğini tebliğ etmişti. Ama O, ellerini kaldırarak, “Allah’ım! Onların neslinden- kıyamete kadar- yalnızca Allah’a ibadet edip O’na şirk koşmayan birilerini göndereceğini ümit ediyorum” diye dua ediyordu.
Hz. Peygamberimiz, 23 yıl gibi kısa bir zaman içinde insanlığa medeniyet, ilim ve fazilet getirdi. Siyahın beyaz, beyazın siyah üzerinde üstünlüğü olmadığını beyan etti. Hangi ırktan olursa olsun insanların birbirinin kardeşi olduğunu ilan etmiş ve mesajını da tamamlamıştır..
Mustafa ÇALIŞKAN
T.C. Köstence Başkonsolosluğu, Din Hizmetleri Ataşesi
Peygamberimiz Hz. Muhammed’de çocuk sevgisi konulu ortaokullar arası
Kompozisiyon yarışması Sonuçları
| Nr. | Adı – Soyadı | Notu | Derecesi |
|---|---|---|---|
| 1. | Derviş Sibel | 81 | I |
| 2. | Menlivuap Sibel | 79 | II |
| 3. | Geafar Dalida | 79 | II |
| 4. | Sali Levis | 78 | III |
Hz. Muhammed (S.A.V.) ’de Tolerans konulu liseler arası Kompozisiyon yarışması sonuçları
| Nr. | Adı – Soyadı | Notu | Derecesi |
|---|---|---|---|
| 1. | Menlivuap Sibel | 94 | I |
| 2. | Gemil Nighiar | 94 | I |
| 3. | Mustafa Latife | 87 | II |
| 4. | Abzait Aişe | 82 | III |
| 5. | Adbula Sibel | 82 | III |
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Isus Christos este o fiinţă umană ca şi noi. Cea care i-a dat naştere a fost Maria, o fecioară virgină. Acest fapt este prezentat cu multă fidelitate în Kuran, care face referire şi la Sfântul Duh (Ruh-ul Qudus). Dar aici apare diferenţa între cele două religii. Cea islamică nu îl consideră pe Isus fiul lui Dumnezeu. Sfântul Duh simbolizează faptul că Dumnezeu i-a dat lui Isus “Puterea de Salvator Slăvit”. Isus a încercat să îi convingă pe evrei că greşeau şi că drumul cel drept era cel arătat de el. Dar evreii au păstrat părerea că salvatorul pe care îl aşteptau trebuia să fie o persoană severă, aspră şi nesupusă. Ei nu au crezut în Isus, considerându-l un profet fals. Ei i-au provocat pe romani împotriva lui care, în cele din urmă, l-au crucificat. Religia islamică susţine că persoana care a fost crucificată nu a fost Isus ci Iuda (Asharyut Yahuda), cel care l-a vândut pe Isus romanilor pentru o sumă mică de bani. Studii efectuate de oameni de ştiinţă au relevat faptul că Isus trăia încă atunci când a fost coborât de pe cruce. S-au scris multe cărţi cu această temă, unele dintre ele devenind chiar cărţi de succes. Unii cred ca trebuie reconsiderată teoria sacrificării de către Dumnezeu-tatăl a Fiului său pentru ispăşirea păcătoşilor. Evreii l-au aşteptat pe adevăratul Mesia (Mesih) ca să apară cât mai repede. Dar aşa cum afirma un istoric evreu: ”Aşteptăm de două mii de ani, dar, încă, nu a venit nici un salvator. Se pare că Isus a fost adevăratul Mesia. Noi nu l-am apreciat şi am făcut ca marele Profet, care venise ca salvatorul nostru, să fie crucificat.”
Lui Isus i s-a relevat Biblia (Injil). Dar evreii au interzis cartea în următorii optzeci de ani. Sfânta Biblie care a apărut mai târziu şi care este considerată de creştini ”cartea sfântă trimisă de Dumnezeu” consta din două părti. “Vechiul Testament” conţinea învăţăturile Profeţilor care au apărut înainte de Isus, în special învăţăturile mozaice. “Noul Testament” a inclus cele patru cărţi scrise de urmaşii săi Matei, Mihai, Luca şi Ion, informaţii despre viaţa lui Isus, faptele sale şi învăţăturile sale.
Evanghelia lui Barnabas este una din cele mai importante cărţi ale creştinismului. Barnabas a fost un evreu, născut în Cipru. Adevăratul lui nume era Iosif. El a fost unul dintre cei mai importanţi apostoli ai lui Isus. Porecla sa a fost Barnabas care înseamna “o persoană care dă sfaturi şi încurajează faptele bune.” Lumea creştină îl ştie pe Barnabas ca un sfânt mare care, împreună cu Sfântul Paul, a răspândit învăţăurile lui Isus. Pe data de 11 iunie creştinii sărbătoresc ziua Sfantului Paul. Barnabas a scris cu exactitate tot ceea ce a auzit şi învăţat de la Isus. Cartea lui Barnabas ca şi alte cărţi religioase (Biblii) erau populare şi citite în primii trei sute de ani ai Creştinismului. În anul 325 când s-a ţinut consilul de la Nicaea (Iznik) s-a hotărât interzicerea tuturor Bibliilor scrise în ebraică. Şi Evanghelia lui Iosif a fost distrusă, de asemenea. Acest fapt a fost însoţit şi de ameninţarea cu uciderea a oricărei persoane care păstrează sau citeşte cărţi religioase altele decât cele patru cărti permise. Celelalte Biblii au fost traduse în latină, dar Evanghelia lui Barnabas a disparut brusc. Papa Damasus a primit, din întâmplare, în 383, o copie a Evangheliei care a fost păstrată în Biblioteca Papală. Până în 993 (1585) Evanghelia a stat în această Bibliotecă. În acel an Fra Marino, un prieten al papei Sixtus, a văzut cartea şi a arătat un interes mare pentru ea. Fra înseamnă frate sau călugăr.
Dupa ce a trecut prin mai multe mâini manuscrisul a ajuns la Cramer, unul din consilierii Împaratului Prusiei. Cramer a prezentat acest manuscris valorors Prinţului Eugen de Savoia (1663-1736). Acesta căpătase o mare reputaţie în Europa pentru că reuşise să îi înfrângă pe turci la Zatna şi luase înapoi Ungaria şi fortăreaţa Belgradului. După moartea Prinţului Eugen, Evanghelia lui Barnabas, împreuna cu restul bibliotecii sale particulare, au fost transferate la Biblioteca Regală din Viena în 1738.
(va continua)
Material tradus din Islam and Christianity/
Waqf Ikhlas Publications No: 12 – Bediha Cocoi
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Încă din cele mai vechi timpuri omul a încercat să îşi înfrumuseţeze trupul cu diferite podoabe, dar se pare ca brăţările sunt cele mai vechi.
Iniţial ele erau folosite ca talismane şi amulete magice.
Primele brăţări erau confecţionate din lemn, piatră sau metale uşoare (aur, cupru). Odată cu evoluţia omului, a fost posibilă extragerea şi prelucrarea argintului şi a altor metale.
Brăţările erau purtate în aceeaşi măsură de către regine şi de femeile casnice. Indiferent de clasa lor socială sau de educaţie, fiecare femeie le purta cu aceeaşi plăcere.
În afara rolului lor decorativ, brăţările aveau şi un rol medical sau spiritual. Brăţările din cupru erau folosite pentru tratarea durerilor de la articulaţii. Brăţările decorate cu piatră de agat, piatră considerată sacră în mitologia turcă, îl fereau pe cel ce le purta de muşcăturile animalelor veninoase.
Brăţările din aur, decorate cu pietre preţioase, erau preferate de către cei bogaţi, dar şi argintul a fost folosit foarte des.
Argintul era supus unui proces de forjare care presupunea foarte multă răbdare şi migală. Argintul era încălzit până devenea precum jarul, după care era scos şi era prelucrat cu ajutorul ciocanului şi apoi se montau pietrele sau se grava modelul dorit. Se puteau monta şi bucăţi de aur cu ajutorul mercurului. După ce toate aceste operaţiuni erau terminate brăţara era trecută iar prin foc.
Existau diferite tehnici (filigranare şi gravare) pentru fabricarea sau decorarea brăţărilor de argint. Adesea erau folosite două sau mai mute tehnici la fabricarea unei singure brăţări. Tehnicile erau asociate în general cu locul din care proveneau. De exemplu: Trabzon hasırı – este tehnica de filigranare specifică Trabzonului, Kayseri burması etc. Deşi existau sute de tehnici de fabricare fiecare bijutier a încercat să folosească diferite metode, care mai de care mai inovatoare.
Din punct de vedere stilistic brăţările se împart în două categorii: cele clasice, imită vechile forme şi modele, şi cele moderne cu design original.
Din păcate în Turcia au fost descoperite un număr foate mic de brăţări şi s-au păstrat foate puţine denumiri ale acestora (Kabara Bilezik, Diyarbakir Hasır Bileziği, Zincirli Bilezik, Mardin Telkârisi etc.).
Se foloseau, de asemenea şi brăţările de picior care purtau denumirea de „Halka“. Acestea aveau formă sferică şi erau goale în interior, conţinând nişte bucăţele mici de metal, care scoteau un sunet plăcut în timpul mersului.
Femeile de la ţară puneau pruncilor astfel de brăţări, când mergeau la câmp, astfel îşi dădeau seama când copilul se îndepărta.
Deci brăţările nu au avut doar rol de înfrumuseţare dar şi un rol practic.
(Prof. Dr. M. Zeki Kuşoğlu)
Nilgün ASAN
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Urmatorul pas după ceremonia de acceptare a căsătoriei este logodna. Aceasta se face în casa miresei. Cheltuielile ce se fac cu această ocazie sunt suportate, în unele regiuni, de familia mirelui.
După stabilirea datei pentru logodnă, se face o invitaţie numită “invitaţie către vecini”. Oaspeţii care se adună în ziua logodnei în casa tânărului, merg la casa fetei. Aici femeile şi bărbaţii stau în spaţii separate şi după masă, se oferă de către viitoarea soacră bijuteriile numite “takî” tinerei care este îmbrăcată în haine speciale pentru ceremonie. În unele zone mirele nu participă la ceremonia care are loc în casa miresei. În acest caz inelul de logodnă este oferit printr-o femeie care vine de la casa mirelui. Într-o ceremonie de logodnă la care participă şi mirele inelele care vor fi purtate de tineri sunt puse pe inelarele mâinii drepte ale celor doi, de un bătrân. Totul este însoţit de cuvinte şi urări ce se folosesc cu această ocazie. În oraşele mari aceste tradiţii culturale au suferit schimbări majore. Astfel, cu această ocazie, se închiriază o sală specializată pentru astfel de ceremonii, bărbaţii şi femeile stau împreună în timpul celebrării logodnei.
Nu există reguli stricte pentru perioada logodnei. Durata ei depinde de înţelegerile dintre cele două părţi. În oraşele mari se consideră că este normal ca logodnicii să se întâlnească. În schimb, în zonele unde se păstrează tradiţiile, permisiunea ca cei doi tineri să se întâlnească este dată de membrii familiei. Mai mult, ei sunt chiar însoţiţi de unul din membrii familiei. În situaţia în care se rupe logodna, va fi destul de greu atât pentru fată cât şi pentru bărbat să se căsătorească în aceeaşi zonă. Dacă fata este cea care rupe logodna, toate bijuteriile pe care le-a primit vor fi returnate. Dacă tânărul este cel care rupe logodna, nici un dar nu va mai fi dat înapoi.
Bediha Cocoi
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Vinul medicinal se obţine prin macerarea a 30 – 40 g plantă la litrul de vin vechi, timp de 7-8 zile, la temperatura camerei (15- 250), după care se strecoară şi se completează eventual cu vin până la un litru.
Se iau 30 – 50 g cu o jumătate de oră înainte de masă, pentru creştera apetitului.
De exemplu vinul de leurdă este un preparat minunat pentru toţi bătrânii cu veşnice secreţii pulmonare abundente şi greutate la respiraţie legată de acestea.
Chiar în cazurile de tuse rebelă îndelungată se scapă de flegmă şi de insuficienţă respiratorie provocată de ea. Acest leac este indicat în tuberculoza pulmonară şi hidropizie, de care suferă deseori cei bătrâni.
Pulberea sau pudra se obţine prin măcinarea fină a plantei bine uscată. Extragerea substanţelor active se realizează la nivelul tubului digestiv. Pulberea din frunze de vâsc, de pildă, se administrează într-o linguriţă cu 1 – 3 vârfuri de cuţit pe zi.
Sparanghelul este o planta perenă, a cărei cultură poate dura 10 – 20 ani. Este foarte răspândit în SUA, Japonia şi ţările din nord-vestul Europei. Sparanghelul se cultivă pentru lăstarii săi care cresc din mugurii de pe rădăcină şi care se recoltează începând din al treilea an, în fiecare primăvară.
Lăstarii se pot consuma verzi, dar mai ales înălbiti (etiolaţi). Indiferent de modul în care se pregătesc lăstarii de sparanghel pentru consum, aceştia se curăţă îndepărtând partea mai aţoasă (celulozică) de la bază către vârf, iar fierberea se face în mănunchiuri de 6 – 10 lăstari legaţi cu aţă pentru a evita sfărâmarea vârfurilor fragede. Dupa o uşoară răcire lăstarii se scot din vasul în care au fiert, cu ajutorul spumierei. Sparanghelul este o plantă foarte bogată în enzime ce au un rol important în procesele metabolice din organism. Dereglarea unora din sistemele enzimatice cu rol esenţial în organism stă la baza numeroaselor tulburări şi maladii.
Valoarea nutritivă: sparanghelul conţine proteine 2%, glucide 2,9%, lipide 0,2%, celuloză 0,9%.
Substanţe nutritive mg/100 g: potasiu – 241, calciu – 23, magneziu – 20, fosfor – 50, sodiu – 7, fier – 1,1, sulf- 46, clor – 50.
Vitamine mg/100g: B1 – 0,17, B2 – 0,3, C – 33, PP – 1,3, caroten – 0,6.
Bediha Cocoi
Importanţa artei culinare în perioada Imperiului Otoman este evidentă pentru orice vizitator al Palatului Topkapı. Bucătăriile uriaşe erau găzduite în clădirile separate ale palatului.
Importanţa bucătăriei a fost evidenţiată şi în structura armatei otomane; gradaţii aveau porecle după felurile de mâncare.
Uriaşul cazan în care se prepara pilaful avea un rol simbolic, era considerat centrul fiecărei divizi militare. Acest cazan juca un rol important şi în politică, el era răsturnat atunci când se dorea o schimbare în cabinetul sultanului sau schimbarea marelui vizir. „Răsturnare cazanului“ este o expresie încă folosită şi azi, ea indică răzvrătirea, dorinţa de schimbare.
În secolul al XVII-lea în Palatul Topkapı existau sute de bucătari, specializaţi în diferite categorii ale artei culinare: supe, pilaf, Kebab, peşte, patiserie, cofetărie. Ei hrăneau zilnic în jur de 10.000 de oameni şi trimiteau şi în alte oraşe ca favor regal.
La palat existau sute de bucătarii care şi-au dedicat viaţa acestei profesi. Ei au dezvoltat şi perfecţionat cele mai felurite reţete. Şi-au adaptat şi reţete din bucătăria balcanică şi din N Africi.
Din punct de vedere culinar Imperiul Otoman era organizat într-o infrastructură în care era imposibil de pătruns din exterior. Provinciile vastului Imperiu Otoman erau integrate într-un sistem de rute comerciale foarte bine păzit.
Drumul Mirodeniilor, era principala rută comercială care era sub controlul total al Sultanului. Numai cele mai bune ingrediente aveau drept de comercializare, după ce erau supuse celor mai stricte controale de calitate.
Bucătari, patiseri, cofetari, vânători, pescari, măcelari etc, jucau un rol foarte important în dezvoltarea şi sprijinirea comerţului cu alimente. Acest comerţ era considerat sacru şi era sub patronajul profetului şi al sfinţiilor.
Cel mai important centru comercial era Istanbulul, dar în fiecare oraş se afla un astfel de centru, mult mai modest, unde se comercializau legume, fructe, peşte etc. Comercianţii încercau să atragă cât mai mult atenţia, făcând foate multă gălăgie şi expunând marfa cât mai atrăgător posibil.
Bucătarii îşi arătau măiestria cu ocazii speciale (ceremonii religioase, sărbători naţionale etc ) pe străzile Istanbulului.
Urmând exemplul palatului, toate casele mari, aveau bucătării foarte bine elaborate şi concurau în organizare de festine. Festinele organizate pentru săraci aveau loc de obicei în timpul ramadanului.
La turci cadrul în care era servită masa tot atât de importantă ca şi aspectul şi gustul. Mesele se dădeau în saloane speciale unde avea loc un protocol şi mâncarea era savurată în linişte.
Bucătăria Otomană a fost foarte cunoscută şi apreciată în întreaga lume, lăsând moştenire bucătăriei turceşti un renume foarte mare.
Nilgün ASAN
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Cu ocazia zilei de 1 iunie, fundaţia Abracadabra şi teatrul naţional pentru copii au organizat un spectacol dedicat zilei de 1 iunie. Acest spectacol s-a numit „Copiii mai întâi“ şi a avut loc în judeţul Sibiu la Complexul Naţional Muzeal „Astra“. Au fost invitate cele 18 etnii, dar din păcate nu au fost toţi. Cheia simbolică a fost adusă de bunicul şi bunica care erau îmbrăcaţi în costume tradiţionale din zona Sibiului. Ei erau într-o trăsură trasă de doi cai albi. Muzica, dansul, culoarea, cuvântul şi mesele întinse au creat Povestea. Fiecare etnie era amenajată într-o căsuţă care a fost decorată cu specificul acelei etnii. Fiecare a prezentat un spectacol şi a avut o culoare anume. Culoarea noastră, adică a turcilor era roşu. Acest spectacol s-a terminat printr-un carnaval. Noi sperăm că se vor mai organiza aşa spectacole de 1 Iunie.
Nejla REŞID
Festivalul de la Sibiu organizat pe data de 1 iunie a avut scopul de a reîntâlni copii de la alte minorităţi. Totul a fost minunat. Fiecare minoritate a primit câte o casă antică de la Muzeul Satului pentru a o orna după tradiţiile fiecăruia. În curtea casei fiecare minoritate avea câte un spectacol al său, cântând sau dansând pentru a arăta turiştilor lumea lor. După această manifestaţie a avut loc spectacolul de lângă lacul din cadrul muzeului unde fiecare naţionalitate a arătat publicului o parte din viaţa lor printr-un cântec sau dans. La acest festival (spectacol) au participat şi magicianul de la Abracadabra cât şi vărul Săndel. Prezenţa lor a adus un zâmbet pe faţa copiilor. La sfârşit s-a organizat o masă festivă unde fiecare copil a dansat şi s-a distrat sărbătorind cu multă plăcere Ziua copilului.
Serin GEAMBAZU
Eu şi colegii mei am fost la Sibiu împreună cu doamna Bediha şi cu Nil. A fost un drum lung, dar a fost frumos. Când am ajuns la cabane ne-am ales câte trei persoane în cameră. Eu am stat cu Serin şi cu Nurdan. Eram faţă în faţă cu Nejla, Milis şi cu Nihal. A doua zi, după ce am mâncat, ne-am îmbrăcat în costumele populare şi am plecat la un muzeu. Ne-a arătat un om mai în vârstă nişte case. La ultima casă pe care ne-a arătat-o am intrat în ea şi ne-am aşezat pe paturile de acolo. Apoi am început să o împodobim. După ce am împodobit-o am început să facem dansul şi să cântăm şi apoi s-a adunat lumea. La un moment dat muream de foame şi de sete. Dar pe urmă ne-au adus apă, ne-am bucurat mult. După ce am terminat dansurile şi cântecele, am plecat la grădina zoologică. După ce ne-am întors am plecat să dăm spectacolul final. Ne-am întâlnit cu vărul Săndel şi cu Magicianul de la Abracadabra. Apoi, ne-am întors la cabane şi ne-am dus la masă am mâncat şi am plecat. Dar ne-am distrat şi în cabane. A treia zi ne-am trezit de la ora şase. Ne-am pregătit şi ne.am urcat în autocar. Ne-am distrat şi acolo până am ajuns acasă. Mie mi-a plăcut foarte mult. A fost impresionant.
Şi totuşi nu am lăsat o impresie urâtă. Mie mi-a plăcut când am luat masa la Mc-Donald”s.
Deria Amet
1 iunie este ziua copiilor pe care eu şi ei o aşteptăm cu multă bucurie şi entuziasm. Este ziua pentru care îşi fac planuri şi îşi spun dorinţele.
De 1 iunie copiii pot face ce vor, râd, se joacă împreună cu toţii în diferite ţări sau localităţi fără a lua de seamă clasa socială sau rasa.
Copiii sunt mărinimoşi şi în acea inimă pe care o poartă fiecare în piept păstrează câte un loc pentru cineva ce va veni şi li se va alătura în joc şi în activităţile lor.
Copiii spun glume, se joacă, se distrează împreună cu toţi copiii şi nu refuză pe nici unul dintre ei. Deci, concluzionăm că aceşti copii au inimi mari şi nu fac separatism între săraci şi bogaţi; ei au mereu pe cineva în inimă.
Ghiunai ISMAIL
Orice copil este fericit pentru că are o zi numai a lui, în care i se permite să viseze şi să-şi dorească orice.
Eu mă gândesc să devin doctoriţă, să ajut oamenii să se vindece şi să fac lumea mai bună. Nu! Mai bine voi deveni profesoară, să învăţ copiii lucruri folositoare şi să îi îndrum să devină şi ei la rândul lor oameni decenţi. Sau mai bine să devin o scriitoare renumită, să scriu cărţi după care să înveţe generaţii. Dar, n-ar fi mai bine să devin o cercetătoare celebră, să descopăr lucruri pe care să le folosească întreaga omenire. Însă cred că ar fi mai bine să devin… of! Câte vise şi câte speranţe există, în sufletul unui copil! Pentru el orice este posibil!
Milis CAIBULA
După o seară petrecută într-o cabană din Sibiu, a doua zi- ziua noastră a tuturor copiilor- am fost nevoiţi să ne trezim dimineaţa la ora şapte şi să servim micul dejun. Odată cu ora nouă ne-am îndreptat spre muzeul Astra unde aveam şi noi locul nostru rezervat, Lumea turcilor, acolo susţinându-se programul pregătit. De aici ne-am îndreptat spre grădina zoologică a oraşului pentru a vedea mulţimea de animale fie reptile, fie păsări ce îşi petrec viaţa în incinta acestei grădini. După câteva ceasuri pierdute acolo ne-am întors spre muzeul Astra unde ne aşteptau nişte sacoşi cu mâncarea de prânz. Apoi am luat drumul spre carnaval unde am fost întâmpinaţi de Magicianul, vărul Săndel şi alte etnii. La sfârşitul distracţiei am mers spre cabane şi aici luându-ne din nou masa de seară. După ce am mâncat dansând şi mâncând puţin ne-am dat seama că suntem osteniţi din pricina programului încărcat, dar distractiv pe care l-am avut şi fără să vrem ochii, ni se închideau, spunând CULCARE!
Fenis Şerif
Tot ce înseamnă fericire, zâmbet şi bucurie se împletesc în cunună atunci când o fiinţă mică şi gingaşă vine pe lume. Un copil este răsăritul soarelui, roua dimineţii, parfumul florilor de mai. Surâsul apelor cristaline se regăseşte în lumina din ochii copiilor.
Universul nostru este fermecat, plin de căldură şi dragostea din inimile noatre mici şi zglobii în care încape toată dragostea din lume.
1 Iunie reprezintă cea mai frumoasă zi din viaţa tuturor copiilor. Este ziua în care toţi copiii se trezesc cu zâmbetul pe obraji dorind să se prindă în hora întregului glob pământesc, îşi doresc să fie pace pe pământ, cânt şi armonie.
Noi copiii ne dorim o lume fără războaie şi rasism, ne dorim o lume a păcii unde să zburdăm precum fluturii liberi din floare în floare.
Voi cei mari aveţi grijă de liniştea şi buna noastră creştere.
Noi suntem viitorul, vrem să creştem şi să învăţăm în pace fără să avem lacrimi pe obraji.
Fiecare părinte la rândul său a fost copil şi a avut aceleaşi vise. Noi nu dorim lucruri imposibile ci dorim dragoste, pace şi bucurie pentru toţi copiii lumii.
„Să ne unim toţi copiii din lumea întreagă şi să avem o lume mai bună, mai dragă.“
Ghiulden ISMAIL
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Înfiinţat în 1963 sub denumirea “Muzeul Tehnicii Populare”; este deschis vizitarii în 1967 şi funcţionează din 1990 cu actuala denumire.
Reprezintă cea mai complexă colecţie şi arhivă documentar-ştiintifică şi tehnică (grafică, fotografii) despre universul creaţiei tehnice preindustriale ţărăneşti din România.
El continuă preocupările etnomuzeale ale Asociaţiunii “ASTRA” înfiinţată în 1861. Cognomenul “ASTRA” se datorează continuării pe toate planurile (patrimonial, expoziţional, educaţional) valoroaselor tradiţii ale primului muzeu etnografic-istoric al românilor din Transilvania, fondat în 1905 şi închis în 1950 din motive “ideologice”. Patrimoniul său (transferat la Muzeul Brukenthal) a fost reintegrat muzeului etnografic sibian în 1990.
Completarea sectoarelor tematice existente cu sectorul monumentelor de utilitate public-socială: biserică, şcoală, han, cârciumă, pavilion de joc, popicărie, muzeul devenind un adevarat “Muzeu al civilizaţiei populare tradiţionale din România”
Asezat în Dumbrava Sibiului, într-un peisaj splendid, cu păduri răcoroase şi poieni însorite, având în mijloc un lac cu suprafaţa de 6 ha, în care se oglindesc morile de vânt. Se întinde pe un spaţiu grandios de 96 ha, străbătut de 10 km de alei, cu numeroase locuri de popas, el este împarţit în 6 sectoare tematice, cu un patri-moniu de 115 monumente, conţinând 300 de construcţii şi 16000 valori de inventar functional.
Numarul anual de vizitatori: 80.000 – 90.000