UN OASPETE DE MARCĂLuni, 3 iunie, la sediul central al Uniunii Democrate Turce din România, a avut loc vizita de rămas bun a Excelenţei Sale Volkan Bozkır, ambasador al Republicii Turcia în România. La această întâlnire, d-l ambasador a fost însoţit de Excelenţa Sa, d-l Hayati Soysal, Consul General al Republicii Turcia la Constanţa. Delegaţia a fost întâmpinată de d-nii Ruhan Balgi, preşedinte U.D.T.R., Bairam Şaban, secretar general, Osman Fedbi, deputat în Parlamentul României, Islam Remzi, preşedintele Comisiei de Religie precum şi de alţi membrii ai uniunii. Atmosfera discuţiilor a fost una amicală, degajată, interlocutorii abordând probleme de ordin general ale comunităţii turce din România. Vizita ambasadorului turc s-a înscris în cadrul unui şir de vizite protocolare, pe care ambasadorul le-a efectuat, cu prilejul încheierii mandatului său la mai multe instituţii din cadrul municipiului Constanţa printre care şi Consiliul Judeţean Constanţa. |
Veda ziyareti3 Temmuz 2000 tarihinde T.C. Bükreş Büyükelçisi sayın Volkan Bozkır, Köstence’deki Köstence Başkonsolosluğuna, Türk Birliği’ne ve Tatar Birliği’ne veda ziyaretinde bulundu. |
Ervin İbraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Vernisajul expoziţiei doamnei Fatma SoysalÎn organizarea Consulatului Republicii Turcia la Constanţa, joi, 1 iunie 2000, a avut loc la Muzeul de Artă vernisajul expoziţiei doamnei Fatma Soysal. Născută în localitatea Kastamonu, în anul 1952, doamna Fatma Soysal s-a afirmat de timpuriu prin numeroasele premii I la artă plastică, premii pe care le-a obţinut la diferitele concursuri din perioada studiilor gimnaziale, liceale şi universitare. Şi-a continuat strălucit cariera de pictor la Salzburg, Londra, Karlsruhe şi Constanţa, unde şi-a urmat soţul în misiuni diplomatice. A efectuat lucrări de pictură în atelierul pictorului austriac Josef Eisenbauer. A mai avut expoziţii personale la Viena (1993), Mulheim (1994), Karlsruhe (1996), Ankara (1998) şi Galaţi (1998). |
Fatma Soysal hanımının kişisel resim sergisi düzenlendi1 Haziran 2000 tarihi, Perşembe günü saat 17’de Köstence Sanat Müzesi’nde, T.C. Köstence Başkonsolosluğunca Fatma Soysal hanımının kişisel resim sergisi düzenlendi. Resim sergisinden önce „Oleg Danovski” balesi kısa bir gösteride bulundu. Fatma Soysal hanımın kişisel sergileri:
Fatma Soysal hanımın 1987 ve 2000 yılları arasında yapmış oldu sergilerinde 38 tablo yer almıştır. |
Ervin İbraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
De la bun început, trebuie să facem precizarea că acest studiu izvorăşte din necesitatea de a acoperi un domeniu atât de puţin explorat de lingviştii români, acela al influenţei limbii turce asupra limbii române.
Din păcate apriorismul a constituit şi constituie în continuare o barieră în calea cercetării aprofundate şi temeinice a întrepătrunderilor lingvistice româno-turce din spaţiul atât de complex al Balcanilor, spaţiu din care facem parte cel puţin parţial din punct de vedere istoric, geografic, al culturii şi civilizaţiei.
Studiul nostru se îndreaptă exclusiv asupra influenţei limbii turce asupra graiurilor din Dobrogea şi Muntenia. Am pornit la realizarea acestui întreprinderi temerare în primul rând din motive de ordin ştiinţific. Dobrogea a fost leagănul unei civilizaţii înfloritoare încă din urmă cu două milenii, când primul val al populaţiei române s-a suprapus peste populaţia autohtonă daco-getică. Ulterior s-au aşezat sau doar au trecut pe aici diferite valuri de populaţii migratoare: slavi, ugro-finici, populaţii turcice. Muntenia a fost la rândul ei un leagăn de cultură şi civilizaţie care a fost în decursul istoriei strâns legat de Dobrogea, tărâm care a fost perceput mult timp ca aparţinând Munteniei sau în orice caz, foarte apropiat din toate punctele de vedere de acesta. Deşi nu a fost niciodată paşalâk turcesc, Muntenia a fost timp de secole în relaţie directă cu Imperiul Otoman şi implicit cu limba turcă. Studiul nostru încearcă să surprindă tocmai această influenţă a limbii turce asupra limbii române din Muntenia şi Dobrogea, modul în care au pătruns cuvintele turceşti precum şi diversele transformări fonetice care au precedat încadrarea lor în sistemul gramatical şi lexicologic al limbii române.
Sperăm aşadar, că, acest studiu va fi de folos celor care vor cuteza să se încumete într-o cercetare ulterioară, aprofundată şi exhaustivă a acestei problematici.
Influenţa limbii turce asupra limbii române este considerată de majoritatea lingviştilor ca făcând parte din aşa-numită „influenţă orientală“ adică a limbilor unor popoare altaice, influenţă care s-a exercitat începând din secolul al XIX-lea odată cu începutul incursiunilor repetate şi a aşezării (temporare) a acestor populaţii pe teritoriul ţării noastre.
În urma contactului cu aceste populaţii turcice (cumanii, pecenegii, hunii, tătarii), nu au rămas urme semnificative. Dintre acestea, însă, trebuie să menţionăm că cele mai puternice sunt reprezentate de elementele de limbă tătară conservate până în zilele noastre, fie la nivelul limbii literare fie la nivel dialectal.
Cea mai puternică influenţă orientală asupra limbii române a început odată cu venirea turcilor otomani în Peninsula Balcanică începând cu secolul al XVI-lea. Astfel timp de mai multe secole, limba turcă osmanlâe a exercitat o influenţă deosebit de puternică asupra graiurilor limbii române. Ţara Românească intră, începând cu 1391 după victoria otomană de la Kosovo, sub suzeranitate turcească. Un secol mai târziu şi Moldova va intra sub dominaţie turcească, imediat după moartea lui Ştefan cel Mare.
Deşi influenţa turcească asupra limbii române a fost mai mult politică, totuşi, indubitabil limba turcă a exercitat o puternică înrâurire asupra graiurilor româneşti. Termenii turceşti au pătruns în majoritatea provinciilor româneşti şi s-au generalizat consacrându-se în limba română literară contemporană. Totuşi cele mai multe cuvinte turceşti pătrunse în perioada influenţei otomane, fie s-au pierdut fie s-au păstrat dialectal.
Cuvintele turceşti s-au conservat cel mai bine în Moldova în timp ce în Muntenia aceleaşi cuvinte s-au adaptat fonetic limbii române. Pentru a demonstra amplitudinea influenţei turceşti în Provinciile Române trebuie să menţionăm că în secolul al XIX-lea conform statisticii realizate de A. de Cihac 17,8% din vocabularul limbii române e alcătuit din termenii turceşti. O altă statistică realizată de D. Macrea şi care are în vedere limba română contemporană din primele trei decenii ale secolului al XX-lea indică faptul că dintr-un total de 43 269 cuvinte, 1889 sunt elemente turceşti adică aproximativ 4,36% din vocabularul limbii române.
Datorită faptului că, aşa cum am arătat, influenţa turcească a fost mai mult politică, majoritatea termenilor turceşti au ieşit din circulaţie. Aceşti termeni se referă în special la domeniile politic, administrativ, militar, financiar etc.
În studiul său “Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române”, Lazăr Şăineanu face precizarea, că, turcismele din limba română desemnează în exclusivitate partea materială a limbii, termenii abstracţi lipsind aproape cu desăvârşire („…aproape toate împrumuturile de această origine s-au mărginit la partea materială a limbii, s-au restrâns la sfera politicii şi artei militare, la nume de plante, de animale, de minerale, de locuinţă, de îmbrăcăminte, de alimente, de meserii; la termenii de comerţ şi industrie”).
Prezenţi în număr restrâns în limba română, puţinii termeni abstracţi turceşti au şi ei o „nuanţă de materialitate: belea exprimă mai degrabă o dificultate sau o afacere rea, berechet înseamnă fertilitatea vizibilă a pământului, habar e o grijă uşoară, huzur e pur şi simplu confortul vieţii, hatâr e o plăcere momentană“ etc.
Din punct de vedere gramatical majoritatea absolută a cuvintelor turceşti din limba română aparţin categoriei substantivului doar o mică parte fiind adjective sau adverbe. Aceasta se datorează faptului, că, prin construcţie, limba română este o limbă flexionară în timp ce limba turcă intră în categoria limbilor aglutinante.
În fine pentru a completa această scurtă descriere a principalelor caracteristici ale influenţei limbii turceşti asupra limbii române trebuie să precizăm că din punct de vedere geografic limba turcă a influenţat iniţial limba română literară din Ţara Românească (inclusiv Dobrogea) – ceea ce constituie de altfel şi subiectul pe care îl vom trata pe larg în studiul nostru – şi Moldova. Abia ulterior, odată cu secolul al XIX-lea şi cu modernizarea limbii noastre, elementele de limbă turcă vor începe să pătrundă prin intermediul limbii literare şi în Ardeal.
Iată aşadar, pe scurt, principalele caracteristici ale influenţei turceşti asupra limbii române.
Atlasul lingvistic pe regiuni Dobrogea şi Muntenia este structurat pe 4 domenii principale şi anume părţile corpului omenesc (I), familia (rude, naştere, căsătorie, moarte) (II), casa (părţile casei, mobilier, obiecte casnice) (III) şi curtea (IV).
Prima observaţie care sare pregnant în evidenţă (după o analiză fie şi superficială a materialului dialectologic din N.A.L.R. (Noul Atlas Lingvistic Român) – Muntenia şi Dobrogea) este faptul că elementele de origine turcă din limba română predomină în cadrul domeniului “curţii” şi mai ales în cel al “casei”, în timp ce în cadrul domeniului “părţile corpului omenesc” şi mai ales în cel al “familiei” elementele de limbă turcă sunt aproape inexistente. Acest fapt îşi are originea în relaţiile comerciale româno-turce, îndelung dezvoltate de-a lungul timpului în detrimentul relaţiilor intime sau de apropiere familială. O barieră în calea dezvoltării relaţiilor de natură intimă dintre români şi turci a constituit-o religia islamică a turcilor otomani care a împiedicat o convieţuire mai profundă dintre cele două popoare. Această convieţuire a fost însă una exemplară (cu precădere în Dobrogea) şi s-a bazat în primul rând pe respectul reciproc dintre cele două popoare.
Aşa cum am subliniat mai sus cele mai multe elemente turceşti din graiurile româneşti vorbite în Muntenia şi Dobrogea sunt prezente în cadrul domeniului „casei”. Unele dintre acestea precum „geam”, „sobă”, „chibrit”, „lighean”, „perdea” au pătruns chiar şi în limba română literară contemporană în timp ce majoritatea sunt prezente doar dialectal în diferite localităţi din Muntenia şi Dobrogea. Printre acestea „ceardac”, „uluc”, „bageac”, „ceanac”, „peşchir”, „doşeg”, „iastâc” etc. Există şi cazuri (mai rar e drept) în care un cuvânt din limba română literară e denumit dialectal în diferite localităţi muntene şi dobrogene în două sau chiar trei variante turceşti (de exemplu „geamlâc”, „parmaclâc” şi „duvar” pentru cuvântul „pridvor” sau „perdea”, „saia” şi „saivan” pentru „staul”).
Influenţa limbii turce asupra limbii române este considerabilă şi de netăgăduit.
Studiul nostru care se sprijină pe Atlasul Lingvistic Român pe Regiuni – Muntenia şi Dobrogea a urmărit exclusiv influenţa exercitată de limba turcă asupra Munteniei şi Dobrogei.
Acest studiu are un mare dezavantaj dar în acelaşi timp poate fi considerat şi avantaj pentru că este realizat pe un teren necercetat, acela al întrepătrunderilor lingvistice româno-turce la nivel dialectologic. Dezavantajul, constă desigur în lipsa completă de materiale sau de lucrări de referinţă în acest domeniu. Acest fapt a fost însă compensat în bună măsură de satisfacţia pe care ţi-o oferă sentimentul de a descoperi noi fapte lingvistice, fapte care contrazic uneori puncte de vedere consacrate (din nefericire) în dialectologia românească. Aceste puncte de vedere, care minimalizează voit sau în necunoştinţă de cauză influenţa limbii turce asupra limbii române pot fi uşor demontate dacă ne aplecăm temeinic asupra materialului dialectologic existent în prezent în diversele Atlase Lingvistice care pot constitui excelente câmpuri de cercetare la nivel sincronic dar şi diacronic pentru cei doritori de cunoaştere ştiinţifică autentică.
Această cercetare asupra fondului lexical al Munteniei şi Dobrogei reliefează câteva caracteristici de bază. Astfel, aşa cum am mai subliniat şi în subcapitolul „Categorisirea pe domenii” elementele de origine turcă prezente în Atlasul lingvistic pe regiuni-Muntenia şi Dobrogea sunt frecvente în cadrul domeniilor strict materiale şi concrete ca acel al „casei” şi „curţii”. Acest fapt de limbă demonstrează cu prisosinţă puterea cu care cuvintele turceşti s-au impus atunci când a fost vorba de relaţiile de ordin material dintre turci şi locuitorii celor două provincii româneşti (între care una – Dobrogea a fost inclusă vremelnic pentru o perioadă de câteva secole în cadrul sistemului administrativ al Imperiului Otoman). Atunci însă când e vorba de domeniul „părţile corpului omenesc” elementele de origine turcă sunt extrem de rare iar atunci când acestea există au o conotaţie (în general) peiorativă. Aşa cum am mai subliniat şi în într-un capitol anterior, religia turcilor (necreştină) a constituit o barieră în calea relaţiilor familiale româno-turce (trebuie să precizăm că cele 2 comunităţi – română şi turcă au convieţuit în bună înţelegere în provincia Dobrogea însă această convieţuire s-a bazat şi pe dorinţa turcilor, aceea de a nu incomoda populaţia creştină). Acest fapt îşi găseşte concretizarea în plan lingvistic în lipsa oricărui termen turcesc în cadrul domeniului „familiei”.
O altă concluzie, destul de interesantă ce reiese din analiza geografică a influenţei turceşti asupra limbii române în Muntenia şi Dobrogea este faptul că elementele turceşti sunt mai frecvente în cadrul Dobrogei decât în Muntenia. Acest fapt se datorează în bună măsură îndelungatei prezenţe turceşti în Dobrogea şi convieţuirii model dintre români şi turci pe acest spaţiu, atât în perioada Imperiului Otoman cât şi după reintegrarea Dobrogei la Patria Mamă-România.
Considerăm însă că o parte din termenii turceşti din Dobrogea au fost aduse de coloniştii aromâni din Balcani, care s-au aşezat masiv în România şi special în Dobrogea după Mişcarea de Luptă a Popoarelor din Balcani împotriva prezenţei seculare otomane (ca o ironie a sorţii românii din sudul Dunării-aromânii şi-au pierdut toate drepturile etnice şi religioase după destrămarea Imperiului Otoman când noile state independente nu au mai recunoscut comunităţile româneşti din afara statului românesc). Aromânii, au fost supuşi din partea turcilor unei influenţe seculare mult mai profunde decât în românii din nordul Dunării (datorită faptului că teritoriile unde locuiau aceştia au fost incluse administrativ în cadrul Imperiului Otoman şi în consecinţă au avut contacte multiple atât cu autorităţile dar şi cu populaţia turcă din zonă). Astfel, aceştia, au fost supuşi procesului firesc de bilingvism şi în mod firesc au inclus multe cuvinte turceşti în vocabularul lor. Odată ajunşi în Dobrogea ei ar fi putut împrumuta populaţiei româneşti din Dobrogea (ba chiar şi populaţiei de naţionalitate turcă şi tătară din Dobrogea) elemente de limba turcă.
Referitor la influenţa mai puternică pe care limba turcă a exercitat-o asupra limbii române în Dobrogea în detrimentul Munteniei vom exemplifica prin câteva fapte de limbă concrete. Chiar şi acolo unde astăzi nu se mai folosesc cuvinte de origine turcă, avem indicii că în trecut locuitorii foloseau anumite cuvinte turceşti, astăzi ieşite din uz. Astfel pentru cuvântul plapumă avem „plapumă, plăpumi+: loc.894: nu se spune iorgan”. Informatorul din această localitate dobrogeană menţionează în mod expres că nu se foloseşte termenul turcesc acest lucru demonstrând fie că informatorul avea cunoştinţă de termenul turcesc «iorgan», termen care circulase probabil înainte fie că acest cuvânt era folosit în localităţile învecinate. Într-o localitate muntenească (866) găsim pentru plapumă „plapumă, plăpumi” dar şi (B) „iorgan, gane” cu menţiunea „În Dobrogea se zice duşac”. Deşi turcescul „döşek” înseamnă în limba turcă saltea, e posibil ca acest cuvânt să pătrundă în limba română vorbită în Dobrogea cu înţelesul apropiat de plapumă. Oricum această informaţie este extrem de importantă pentru că demonstrează faptul că informatorul cunoaşte, că, în Dobrogea influenţa limbii turce este foarte puternică.
Asemenea exemple ce pun în evidenţă influenţa deosebit de puternică a limbii turce asupra limbii române invită la o reconsiderare a punctelor de vedere în privinţa influenţei limbii turce asupra limbii române în ansamblu. Avem în acest moment nu doar exemple la nivelul limbii literare sau făcând o cercetare asupra istoriei limbii române dar şi la nivel dialectal. Acest fapt este extrem de important pentru că în fond demonstrează că la nivelul limbii vorbite există nenumărate fapte de limbă care pun în evidenţă înrâurirea limbii turce asupra limbii române. Dacă vrea să fie obiectivă, lingvistica română trebuie să ia în considerare acest fapt.
Prof. Ervin Ibraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
După ce al 9-lea preşedinte al Turciei, Suleyman Demirel a predat ştafeta noului preşedinte Ahmet Necdet Sezer, ex-preşedintele s-a retras în locuinţa sa din str. Güneş.
După o perioadă de 20 de zile de odihnă, Domnia Sa a dat următorul interviu ziarului “Sabah” (9 iunie 2000), interviu pe care îl redăm în pagina ziarului nostru.
„- Vă gîndiţi să vă întoarceţi la viaţa politică?
- Au trecut doar 20 de zile. Acum mă odihnesc. Este firesc ca un om care slujit statul 50 de ani, a fost 12 ani prim ministru şi 7 ani preşedinte de stat să nu stea departe de problemele ţării în continuare.
Când eram la Cankaya aveam uşa deschisă pentru toţi, dar problemele de stat îmi luau mult timp, aşa că nu-i puteam primi pe toţi.Acum ne vin toţi acei prieteni cu care nu m-am văzut de mulţi ani, copiii prietenilor care între timp au decedat, într-un cuvînt avem mulţi vizitatori.Sunt deschis pentru toţi.
- Acum vreţi doar să vă odihniţi şi să conversaţi cu musafirii?
- Nu pot să stau închis în casă. De 20 de zile primesc musafiri. Dar n-aş putea spune că momentan am un proiect. Acum am ocazia să-i ascult pe oameni mult mai liber. Aceia care în perioada preşedenţiei mele prezentau problemele cu multă atenţie, acum aceştia îmi vorbesc mult mai liber. Timp de 7 ani am colindat ţara şi am luat contact cu 130 000 de persoane. Am încercat să fiu preşedintele fiecăruia dintre ei. In ziua predării portofoliului noului preşedinte, am predat şi problemele ţării ca şi punctele mele de vedere în privinţa acestora. Tot în scris am predat şi guvernului o copie.
Dacă guvernul îmi va cere sprijinul sunt gata să mă implic.
- Aveţi un program cadru?
- Nu cer nimic de la poporul meu. Tot ce am realizat în cei 50 de ani se datorează acestuia. Ca fost preşedinte care cunoaşte problemele statului în detaliu, voi fi gata să cooperez cu actuala conducere în măsura în care aceasta mi-o va cere.”
Traducere: Gulten Abdula
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Comisia de Învăţământ a Uniunii Democrate Turce din România a fost înfiinţată în anul 1990, cu scopul de a revigora învăţământul în limba maternă turcă.
Astfel, începând cu anul şcolar 1990-1991 au fost organizate primele cursuri de limba şi literatura turcă în şcolile dobrogene. Astăzi limba turcă se studiază în majoritatea localităţilor unde există populaţie turcă şi tătară ca de exemplu: Constanţa, Medgidia, Cobadin, Mangalia, Valu lui Traian, Fântâna Mare, Tuzla, Castelu, Basarabi, Tulcea, Babadag. Numărul elevilor care studiază limba turcă este de aproximativ 2500. Pentru aceşti elevi există un număr de 66 de cadre didactice de limba turcă la care se adaugă 6 profesori voluntari.
Formarea profesională a cadrelor didactice care predau limba turcă este asigurată de Universitatea „Ovidius” Constanţa, prin secţia de limba română-limba turcă de la Facultatea de Litere şi Teologie şi prin secţia de institutori-limba turcă din cadrul Colegiilor Universitare. De asemenea prin strădania conducerii Uniunii Democrate Turce din România, începând cu anul şcolar 2000-2001 se va creea la Medgidia, Colegiul de Institutori în Limba Turcă „Kemal Atatürk“ ce-şi va desfăşura activitatea în cadrul aceleiaşi Universităţi “Ovidius” din Constanţa şi va şcolariza studenţi pentru specializările limba turcă, teologie-limba engleză şi limba turcă, teologie-limba română. De asemenea la Medgidia funcţionează Liceul Teologic Musulman şi Pedagogic “Kemal Atatürk” ce pregăteşte cadre didactice pentru învăţământul preuniversitar precum şi deservenţi ai cultului musulman.
Tot prin strădania reprezentanţilor Comisiei de Învăţământ a U.D.T.R.-ului în cadrul Comisiei de Învăţământ, Ştiinţă şi Tineret a Consiliului Minorităţilor Naţionale, Ministerul Educaţiei Naţionale a instituit obligativitatea studierii limbii materne pentru elevii aparţinând minorităţilor naţionale fapt ce va elimina barierele birocratice din cadrul şcolilor.
De asemenea, prin strădania Comisiei de Învăţământ, elevii turci din România au putut beneficia în fiecare an de burse de studiu, de specializare, de masterat sau de doctorat, burse ce sunt alocate de statul turc.
Pentru a face mai plăcută învăţarea limbii materne, Comisia de Învăţământ a organizat anual tabere de învăţare a limbii materne turce. La aceste tabere au participat elevii cei mai merituoşi care s-au distins în învăţarea limbii materne turce precum şi distinşi profesori de limba şi literatura turcă, profesori ce au predat cursuri de limbă, literatură, cultură şi civilizaţie turcă. În colaborare cu Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale din România, Uniunea Democrată Turcă din România a organizat tabere în ţară şi în străinătate pentru olimpicii minoritari distinşi la Fazele Naţionale ale Olimpiadelor pentru elevii aparţinând diverselor minorităţi etnice de pe cuprinsul ţării noastre.
Iată aşadar câteva aspecte din activitatea şi realizările Comisiei de Învăţământ a Uniunii Democrate Turce din România.
Prof. Asan Murat, Preşedinte al Comisiei de Învăţământ a U.D.T.R.
Prof. Ervin Ibraim, Secretar al Comisiei de Învăţământ, Ştiinţă şi Tineret a C.M.N.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Istoria Dobrogei, acest străvechi pământ dintre Dunăre şi Marea Neagră, pe teritoriul căreia s-a format – aşa cum, pe bună dreptate s-a afirmat – „o adevărată sinteză etnică” – ne confirmă de-a lungul secolelor un adevărat model de convieţuire.
Dobrogea era trunchiul prin care seva rădăcinilor răsfirate în întinsa stepă euroasiatică, trecea spre cununa frunzelor şi a roadelor desfăşurate mai târziu în sudul Europei; era puntea pe unde, vara, dar mai ales iarna, veacuri peste veacuri, furnicarul omenesc nu mai contenea.
Sub administraţia Imperiului Otoman, Dobrogea forma un sangeac administrat de un mutesarif, cu reşedinţa în Tulcea. Sangeacul Tulcei era împărţit în 9 districte administrate de mudiri (müdürler) – directori, ce se mai numesc cazale sau caimacami.
Aceste cazale erau următoaerele: Tulcea, Măcin, Hârşova, Babadag, Constanţa, Mangalia, Balcic şi Bazargic.
În cuprinsul lor era un număr de 356 sate având 15 764 familii.
Comuna era administrată de un primar (muhtar sau subaşa) numit de guvern. În comunele cu populaţie mixtă se numeau 2-3 muhtari.
Mutesariful sangeacului era ajutat de un consiliu compus din reprezentanţii caimacamilor, muftiul, de cadiu, muhasbeiul (perceptor), sakurat-müdürü (secretar) şi arhivar. Un consiliu compus din bătrânii satului îl ajutau pe muhtar.
Tulcea, fiind oraşul cel mai mare avea un Tabur-agasi (poliţist), iar în celelalte oraşe era câte un mufetiş (comisar).
La reşedinţa caimacamiei se afla câte un yuz-başi (căpitan), care dispunea de mai mulţi jandarmi (zaptiele).
În domeniul justiţiei, prima instanţă era la Tulcea, un tribunal (Medjilesi), prezidat de un muftiu. În fiecare casă, era o judecătorie condusă de un cadiu. Mola şi cadiul erau ajutaţi de judecători aleşi.
La Silistra era un tribunal de apel prezidat de un Mola.
Mai exista un tribunal mixt de comerţ, compus din 20 judecători (10 musulmani şi 10 creştini). Existau şi consilii de poliţie corecţională compuse în acelaşi mod şi însărcinate cu urmărirea crimelor şi delictelor comise de străini în prejudiciul turcilor şi viceversa. Pricinile dintre membrii unei comunităţi creştine şi evreieşti se judecau de către popi şi rabini, iar în cazul când nu erau mulţumiţi cu judecata acestora, se puteau adresa instanţelor musulmane.
Această administraţie va fi schimbată în 1880 prin Legea pentru organizarea Dobrogei lucrată de Mihail Kogălniceanu ca ministru de interne.
Mihail Kogălniceanu a fost condus atunci de 2 idei: să asigure şi să păstreze ordinea în Dobrogea şi să asigure locuitorilor de acolo libertatea desăvârşită a cultului, a limbii, a şcolii şsi a gândirii.
Adrian Nastasia
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Covoarele constituie urme ale unei culturi foarte vechi. Confecţionarea lor însemna un proces foarte complex, aproape un ritual, o invocare a zeilor pentru existenţa unei societăţi ce trăia într-un mediu ostil şi depinzând din această cauză de legile naturii pentru a supravieţui. Ei vorbesc o limbă uitată, ale cărei tipare au precedat scrierile religioase şi culorile care sunt rezultatul unor infinite experimentări. Ele erau folosite ca centru al fiecărei case, fie el palat sau cort de nomad, un loc sacru pe care se rosteau rugăciunile, se primeau oaspeţi, se căsătoreau şi în cele din urmă se murea.
Covoarele orientale, în general, nu poartă o semnătură sau o dată, dar, din fericire, cunoştinţele legate de istoria lor sunt bogate graţie studiului picturilor vechilor maeştri. Diferitele desene ale covoarelor sunt identificabile şi pot fi descrise, unele dintre ele regăsindu-se pe covoare din aceeaşi perioadă,acestea supravieţuind până în zilele noastre.
Istoria artei covoarelor turceşti din perioada timpurie, a început să fie cercetată acum o sută de ani şi oamenii de stiinţă din domeniu au folosit tablourile europene pentru a-şi continua cercetările. Julius Lessing a scris o lucrare celebră în 1877 despre covoarele orientale Alt Orientalishe Teppichmuster nach Bildern und Originalen des XV.- XVI. Jahruhunderts, fiind urmat de alţii cum ar fi Wilhelm von Bode, F.R. Martin şi mai recent John Mills şi Onno Ydema.
În puţinele expoziţii publice ale covoarelor vechi s-a făcut apel la tablourile vechilor maeştri europeni, unde prin juxtapunerea covoarelor cu tablourile – fie originale sau reproduceri – s-au putut scoate în evidenţă asemănările.
Există părerea generală ca covoarele turceşti au fost pentru prima dată cunoscute în Italia şi apoi de restul Occidentului după căderea Constantinopolelui în 1204, după cea de-a patra cruciadă. Dar numai în secolul al XIV-lea au apărut în tablourile pictorilor europeni. La aceea dată existau deja conexiuni comerciale şi negustorii străini călătoreau în Turcia.
Prezenţa frecventă a covoarelor turceşti în tablourile din secolele al XIV-lea şi al XVII-lea şi menţionarea lor în inventare şi testamente ale caselor regale şi nobiliare europene, certifică importanţa lor ca simboluri reprezentative de obiecte cu mare merit artistic şi atracţie exotică. Ele au fost descrise de scriitori şi călători precum Marco Polo, dorite şi achiziţionate de monarhi puternici precum Henric VIII al Angliei şi descrise de pictori precum Fra Angelico, Van Dyck, Mantegna, Metsu şi lista continuă.
Iniţial, covoarele erau reproduse la picioarele sfinţilor şi Madonelor pentru a le defini şi accentua aura. Raritatea şi diversitatea estetică a covoarelor era folosită pentru a sublinia divinitatea şi unicitatea Zeilor şi semi-Zeilor din pantheonul creştin. Tot aşa s-a procedat şi în secolul al XVI-lea, covoarele de la picioarele regilor şi prinţeselor constituind un semn clar al unicităţii şi puterii seculare. Covoarele au început să apară, de asemenea, pe mese sau în apropierea portretelor celor bogaţi şi puternici, ca simboluri ale bunăstării, statutului social, profunzimea culorilor şi complexitatea modelelor contrastând în mod frecvent cu austeritatea hainelor din acea perioadă.
În Turcia, în secolul al XVII-lea, covoarele apăreau în naturile moarte, la moda în acea perioadă. Ele glorificau simbolurile bunăstării, incluzând produse textile, obiecte preţioase din aur, argint şi sticla, instrumente muzicale şi alimente; în acelaşi timp se sublinia vanitatea, inutlilitatea şi tragedia dorinţelor umane şi în special dorinţa de bogăţie. Se poate vedea din literatura de specialitate că, “covoarele turceşti”, aşa cum erau ele catalogate în general, erau foarte scumpe şi la indemâna a foarte puţini. Ele erau ţesute în ateliere specializate sub atenta supraveghere a maeştrilor ţesători, în diferite centre din Anatolia. De aici ele erau cumpărate de negustori europeni care le vindeau pentru sume foarte mari. Moda covoarelor orientale a început să se diminueze începând cu secolul al XVIII-lea, în parte datorită scăderii producţiei şi difuziei în Europa. Dragostea pentru exotic şi constituirea de muzee începând cu secolul al XIX-lea a adus o renaştere a aprecierii în Vest a artei din alte culturi, iar covorul oriental şi-a recâştigat importanţa meritată.
Bediha Cocoi – preluare de pe internet
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Constantin Rezachevici
Cine sunt găgăuzii? În România, numele lor are, la nivel popular tradiţional, un conţinut uşor ironic, datorită aprecierii caracterului şi obiceiurilor acestui popor, foarte deosebite de cele ale românilor. Omul de rând nici nu prea ştie astăzi cine sunt găgăuzii, aflaţi în număr foarte mic în Dobrogea sau răspândiţi prin ţară. Am aflat despre ei ceva mai multe când, în august 1990, cei din sudul Republicii Moldova şi-au proclamat „independenţa“ regiunii locuite de ei, de „teama“, alimentată de o propagandă de tip sovietic, a unei eventuale reuniri a Basarabiei cu România. S-a vorbit din nou despre găgăuzii din Republica Moldova după 7 decembrie 1994, când Parlamentul acesteia a votat legea conform căreia “ Găgăuzia este o formaţiune teritorială autonomă, o dovadă a autodeterminării găgăuzilor, şi este parte integrantă a Republicii Moldova””. Apoi, din nou, după 5 martie 1995, când găgăuzii şi-au desfăşurat “referendumul” propriu, şi, în sfârşit, după 11 august, în acelaşi an, când preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a promulgat legea care aproba formarea Găgăuziei (Gagauz -Yeri), ca “unitate teritorială autonomă cu statut special”, cuprinzând ţări- oraşe (Comrad, Ceadir-Lunga şi Vulcăneşti) şi 23 de comune cu 27 localităţi. Prin referendumul amintit, susţinut şi de bulgarii din zonă, s-a cerut ca limba oficială a Găgăuziei să fie cea… rusă! Ciudat, pentru că găgăuzii sunt turci şi limba lor maternă este turca! Ce fel de turci şi mai ales când şi cum au venit ei în spaţiul românesc?
Numele lor nu ne spune prea mult. Ca la mai toate populaţiile nomade sau colonizatoare de teritorii, numele provine din cel al unui conducător. Cât despre părerea actuală a găgăuzilor înşişi despre originea lor, aceasta e destul de nebuloasă.
O abundentă istoriografie a problemei grupează ipotezele referitoare la originea găgăuzilor, limba lor apaţinând limbilor turce sudice, vorbite în Turcia, Azerbaigean şi Turcmenistan. Numai că unii cercetători îi consideră descendenţi ai pecenegilor sau ai cumanilor, respectiv doar ai uzilor, numiţi în sec. XI în cronicile ruseşti “căciulile negre” (ciornâe klobukţ; karakalpak), care în contact cu ruşii kieveni ar fi adoptat creştinismul ortodox, devenind “călăuzi”. Un alt curent îi descrie pe găgăuzi din amestecul oguzilor selgiucizi, stabiliţi după 1261 în Ţara Carvunei, cu alte triburi turce care ar fi locuit aici în prima jumătate a sec. XIII. Aceste două populaţii ar fi întemeiat împreună un stat oguz de religie creştin-ortodoxă, cu reşedinţa la Carvuna (identificată greşit cu Balcic). În 1346, conducătorul triburilor oguze din acest stat, Balik (Balica) ar fi intervenit în luptele interne de la Constantinopol, iar în 1357 ar fi fost urmat la conducere de către Dobrotici,iar acesta de Ivanco, ultimul rămânând în scaun până în 1389. În realitate, singurul element turcesc de suprastructură în acest “stat” a fost numele lui Balica (de la turcescul balîk ceea ce înseamnă peşte). Dar asta nu spune nimic despre originea lui etnică, de vreme ce fraţii săi, Dobrotici şi Teodor, purtau nume slave, respectiv greceşti.
Cel de-al patrulea curent istoriografic, de regulă bulgar, vede în găgăuzi, fie urmaşi direcţi ai protobulgarilor lui Asparuh din sec. VII, fie “bulgari turcizaţi” în vremea contactelor de la sudul Dunării cu pecenegii, uzii şi cumanii, sau, ulterior, cu turcii otomani. Ca o curiozitate, reţinem şi părerea lui N. Iorga, care îi socotea pe găgăuzi greci turcizaţi.
În sfârşit, deşi specialişti cunoscuţi, precum G.D. Balaşcev, G.I.Brătianu, A.I. Manov, P. Wittek sau Aurel Decei au legat în mod clar originea găgăuzilor de stabilirea în 1263 a turcilor selgiucizi anatolieni în Dobrogea, ultima lucrare dedicată găgăuzilor, apărută la 1993 în România sub semnătura Mihaelei Babuşka, revine la părerea după care originea acestora a însemnat un proces de durată, reprezentat într-o primă etapă (sec. XI-prima jumătate a sec. XIII) de migrarea şi în parte aşezarea în spaţiul românesc şi bulgăresc a pecenegilor, uzilor şi cumanilor, ultimii în majoritate creştinaţi, peste care, într-o a doua etapă (a doua jumătate a sec. XIII), s-a aşezat un alt strat turc venit din Anatolia.
În realitate originea găgăuzilor are un punct de plecare precis, plasat în 1263-1264 şi legat de evenimentele politice petrecute în sultanatul selgiucid de Rum, din Anatolia fostă bizantină. Găgăuzii au reprezentat nu atât ultimul val de migratori turci, cât mai degrabă primul val de colonişti de acest neam care a afectat spaţiul românesc.
Este drept că vechii turci-pecenegii, uzi şi cumanii – în migraţia lor spre Europa Centrală şi Sud-Est au trecut şi peste spaţiul românesc, zăbovind, pe rând aici vreme de aproape trei veacuri şi jumătate (sec. XI-XIV), lăsând urme în toponimie şi în nomenclatura păstorească şi militară a românilor. Ei au dispărut însă aproape cu totul, topindu-se în masa autohtonă sau strămutându-se la sud de Dunăre şi în arealul ungar, înaintea întemeierii statelor româneşti în sec. XIV.
Triburile turcilor oguzi (numiţi de bizantini uzi), originare din teritoriul cuprins între fluviul laic (Ural) şi Marea Caspică, până la Munţii Altai, au pătruns în Harezm, până spre Volga, dând naştere, în sec. XIV neamurilor uzbek şi kazah. Alte triburi ale uzilor au pornit spre vest, pe urmele pecenegilor, prin stepa nord-pontică, la rândul lor împinse de cumani şi hărţuite de ruşi. Pe la 1050 primele elemente apar în Buceag şi Câmpia Română. În 1060, au fost înfrânţi de cneazul Iziaslav al Kievului, strămutându-se în stânga Dunării de Jos, în spaţiul românesc. După numai patru ani, uzii au trecut în masă fluviul în Imperiul Bizantin, unde, în 1065, au fost învinşi de bizantini şi pecenegi, rămăşiţele lor fiind colonizate în Macedonia sau fugind înapoi peste Dunăre pentru a se angaja în slujba cnezilor ruşi. Abia peste două veacuri uzii au apărut din nou în spaţiul românesc, sub numele de găgăuzi. Iată cum:
În a doua jumătate a sec. X, odată cu uzii care porniseră spre Dunăre pe la nordul Mării Negre, alte triburi ale acestora, islamizate la mijlocul aceluiaşi veac, au plecat spre sud-vest, sub numele de turci selgiucizi, după numele unuia dintre conducătorii lor, Selciuk (Selçuk), fondatorul dinastiei. Spre sfârşitul sec. X, aceştia întemeiau un întins stat turco-selgiucid, cunoscut sub numele de Imperiul marilor selgiucizi, care cuprindea Iranul, Irakul, Afganistanul şi Siria, vizând Armenia şi Asia Mică bizantină. În a doua jumătate a sec. XI acest imperiu s-a împărţit între mai multe dinastii selgiucide, cea mai puternică dintre ele devenind cea din partea apuseană, care a realizat ocuparea Asiei Mici bizantine, întemeind aici sultanatul de Rum (1077-1302).
În 1015, turcii selgiucizi au început pătrunderea în teritoriile bizantine din Asia Mică. Atacat de uzi la vestul Mării Negre şi de rudele lor selgiucide în Asia Mică, imperiul bizantin a putut reacţiona serios abia în 1065, când i-a învins pe uzi la sud de Dunăre. În schimb, la 19 august 1071 selgiucizii din Iran conduşi de Alp Arslan au obţinut o mare victorie la Mantzikert (Malazgirt),la nord-vest de lacul Van. Selgiucizii l-au luat prizionier pe împăratul Roman IV Diogenes; prin tratatul de pace încheiat, acesta recunoştea dreptul turcilor selgiucizi de a se aşeza în Asia Mică (Anatolia). Sarcina de a organiza noile teritorii cucerite de selgiucizi a revenit lui Suleyman, beyul de Niceea (Iznik), vărul lui Alp Arslan. Acest Suleyman conducătorul Anatoliei, este considerat întemeietorul sultanatului de Rum, cu centrul la Konya (Iconium), care între 1080-1243 şi-a întins stăpânirea peste aproape întreaga Asia Mică.
Invazia mongolă şi înfrângerea de la Kosedag (Kose Dag), în nord-estul Anatoliei, în 1243, a marcat însă începutul prăbuşirii sultanatului de Rum. Ajuns sub strictul control al ilhanului mongol din Iran, ultimul sultan selgiucid a fost înlăturat definitiv în 1308.
Acesta a fost cadrul general, propice declanşării, în a doua jumătate a sec. XIII, a unor puternice conflicte dinastice ce au dus în final la aşezarea pe pământ românesc, a viitoarei Dobroge, a unor mase de turci selgiucizi, ai căror urmaşi sunt găgăuzii şi gagealii, turcii anatolieni de azi din România şi Bulgaria (din Deliorman).
Sultanatul de Rum a mai avut, se pare, un contact anterior cu spaţiul românesc pontic. Prin anii 1221-1227 sultanul Alaedin Kezkubat I (1220-1237) a iniţiat o expediţie de cucerire a oraşului Sudak din Crimeea, aflat sub stăpânire cumană. Cum unii oşteni ai săi se temeau de călătoria pe mare, ”au mers pe uscat, prin ţara valahă, ţinând malul mării”, ceea ce din punct de vedere geografic şi militar pare greu de realizat, dar nu imposibil.
Acţiunea care a făcut ca în 1263-1264 un grup de turci selgiucizi din sultanatul de Rum să părăsească Anatolia şi să se aşeze în Dobrogea, a fost determinată de conflictul dintre sultanul Izzedin Keykaus II (1246-1257) şi fratele său Rukneddin Kalas Arslan IV. Acesta din urmă, cu ajutor mongol de la Ilhanul Hulagu a pătruns în Anatolia, silindu-l pe Izzedin Kaykaus II să se retragă, împreună cu familia sa şi o parte din trupe, în Antalia, sudul Anatoliei, pe ţărmul Mării Mediterane. După alte înfrângeri suferite în Anatolia răsăriteană de oastea sa comandată de Ali Bahadir, Izzeddin a cerut împăratului Mihail VIII Paleologul (1259-1282) dreptul de a se refugia pe teritoriul bizantin.
În 1261, Mihail VIII a reuşit să-i alunge pe cruciaţii latini din Constantinopol, fiind considerat restauratorul imperiului. În luptele împotriva adversarilor săi a fost ajutat şi de forţele sultanului de Rum, refugiate pe pământ bizantin. Izzedin a fost tratat cu deosebită onoare,la 26 iulie 1261 făcând parte din cortegiul triumfal cu care Mihail VIII a intrat, în capitala eliberată de cruciaţi. Curând însă, Izzeddin Kaykavus II i-a cerut împăratului,fie ca acesta să lupte împotriva mongolilor, pentru a-l restaura pe tronul de la Konya, fie – după mărturia cronicarului bizantin Nichifor Gregoras să-i acorde loc de aşezare pentru el şi oamenii săi pe teritoriul bizantin.
Pentru moment, Mihail VIII nu era interesat să intre în conflict cu mongolii, având atenţia aţintită spre Dunăre. In 1262 a reuşit să ocupe litoralul pontic apusean, cu localităţile Anchialos şi Mesembria, extinzând autoritatea bizantină spre nord. In 1263, flota aliată bizantino-genoveză a fost înfrântă de cea veneţiană, iar pe uscat, Mihail VIII a purtat lupte cu latinii principelui de Ahaia, Guillaume de Villeharduin. Se înţelege de ce a cedat în faţa cererilor lui Izzeddin Kaykavus II, căruia i-a dat drept de aşezare în Dobrogea, a cărei parte de nord se afla atunci însă sub autoritatea Hoardei de Aur. Cronicarul Yazicioglu Ali menţionează: “Impăratul le-a acordat acestora, ca loc de patrie, ţara Dobrogei, care avea locuri bune, potrivite pentru creşterea vitelor, climă plăcută şi locuri bune de vânat. Atunci, ei au înştiinţat în taină familiile turceşti nomade din Anatolia, care depindeau de ei. Sub pretextul pentru iernare, aceştia au descins la Iznik (Niceea) şi după scurt timp au trecut din Uskudar (Scutari, pe ţărmul asiatic, în faţa Constantinopolului) multe familii turceşti. Împreună cu acestea a trecut şi Sari Saltuk (Sarî Saltuk Dede sau Baba, moşul Saltuk cel Galben, al cărui mormânt se află la Babadag, Stânca Moşului). Mult timp în ţara Dobrogei au exista două-trei oraşe musulmane (între care şi Babadagul) şi un număr de 30 sa 40 de cete de familii turceşti. Aceştia răspundeau duşmanului împăratului.” Cronicarul scrie în veacul al XV, când numele de Dobrogea se răspândise, înlocuind pe cel de Paristorion sau Podunavia.
Trecerea turcilor lui Izzeddin Kaykavus II (de la care vine şi numele găgăuzilor; în turcă Kaykavus pronunţându-se Gaigavus) din Asia Mică în Dobrogea, s-a produs se pare, pe uscat, prin imperiu, în lungul ţărmului pontic, cu aprobarea împăratului, căruia trebuiau să-i presteze servicii militare. Deplasarea a avut loc după cronicarul turc Seyyid Lokman, în anul Hegirei 662 (1263 noiembrie 4 – 1264 octombrie 23).
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Abia dacă au trecut câteva decenii de când oamenii de ştiinţă au stabilit, dintre multe variante, numele poporului care înălţase, cu mai bine de 3500 de ani în urmă, puternica cetate Hatusas. De fapt numele fusese menţionat, în câteva locuri, de autorii Vechiului Testament, dar nimeni nu-i dăduse importanţă, fiindcă apărea alături de al unor triburi mărunte, ca amoriţii, jeburienii, ghirgasienii… Într-un loc (Geneza, XXIII, paragraful I şi urm.) se arată totuşi că “Fiii lui Het” erau stăpânii pământului pe care s-au aşezat apoi triburile evreilor conduse de Abraham. Dar cine erau aceşti “Fiii ai lui Het”, nu se specifică nicăieri. În analele asirienilor se vorbea adesea despre o ”ţară a haţilor”, dar nicăieri nu se preciza poziţia ei geografică. Printre hieroglifele egiptene se întâlnea, de asemenea grupul HT, care se putea vocaliza het, hati, hiti etc, denumind un popor necunoscut istoricilor până în secolul trecut. În templul lui Karnak o inscripţie hieroglifă arată că faraonul Ramses al II-lea încheiase un tratat cu regele HT-ilor, redactat pe o tăbliţă de argint, “tratat bun de pace şi frăţie, care consfinţeşte pacea între noi pe vecie”.
Istoricii nu prea luau în seamă că, încă de pe atunci, se stabileau păci şi prietenii “pe vecie”, fiindcă de bună seamă ştiau prea bine cât durează veşnicia tratatelor; ei îşi puneau întrebări mai chibzuite: cine erau acesti HT? Şi deodată în mijlocul nedumeririi generale, un tânăr profesor de la Oxford, A. H. Sayce, pasionat cercetător a civilizaţiilor antice, intervene în discuţiile savanţilor consacraţi şi afirmă cu tărie că poporul misterios era poporul hitit! În 1887, o ţărancă egipteană din Tell-el Amarna, sat aşezat pe cursul superior al Nilului arunca în străinii care o tot opreau de la treabă cu nişte bucăţi de pământ de lângă coliba ei. ”Străinii” erau egiptologi, şi, spre surpriza lor, constatară că “proiectilele” furioasei femei erau tăbliţe de argilă arsă cu inscripţii cuneiforme! Cercetându-le, ei stabiliră nici mai mult nici mai puţin că tăbliţele acelea alcătuiau cea mai importantă arhivă egipteană descoperită până atunci: arhiva lui Amenophis al IV-lea scrisă în cuneiforme accadiene! Dar 2 tăbliţe, deşi erau scrise în cuneiforme (scriere încă de pe atunci descifrată), nu puteau fi inţelese fiind redactate într-o limbă necunoscută. Ele fură numite scrisorile Arzawa deoarece erau adresate suveranului din Arzawa, una din cetăţile hitiţilor, şi se crezu astfel că erau scrise în hitită. Datorită unor astfel de indicii şi a altora de mai mică importanţă se găsi numele poporului care trata cu puternicii egipteni de la egal la egal. Dar apărea acum o altă necunoscută: limba lui. In 1902, 3 savanţi scandinavi, Knudtson, Brugge şi Torp, lansară o ipoteza care făcu senzaţie şi care mai târziu se adeveri: limba scrisorilor Arzawa era indoeuropeana! Aceasta însemna că hitiţii cu care Ramses încheiase pace şi prietenie “vesnica”; hitiţii, care aveau în arhiva lui Amenophis tăbliţe scrise în propria lor limbă (lucru care arăta că avuseseră un rol de primă importanţă în Orientul Antic), puteau fi de origine indoeuropeana. Între timp, în marile muzee din apusul Europei se adunau numeroase documente hitite: sigilii cu inscripţii cuneiforme şi hieroglife, cupe, socluri şi chiar statui cu acelaşi fel de inscripţii. Apărea astfel o altă enigmă: caracterul dublu al scrierii hitite, care era când cuneiformă, când hieroglifică. Lumea cercetătorilor antichităţii era nedumerită, contrariată de această reacţie în lanţ a misterelor hitite. Se hotărî atunci cercetarea celor două cetăţi bănuite a fi fost hitite:cea de la Bogaz-köy, sat pe fluviul Kizil-Irmak din centrul Turciei, şi cea de la Djerablus, pe Eufratul superior, la graniţa Turciei cu Siria.
La Bogaz-koy, în 1906, învăţatul Hugo Winkler făcu o descoperire epocală: găsi chiar capitala hitiţilor, Hatusas, iar în anii următori scoase din pământ 13000 tăbliţe de lut ars acoperite cu scriere cuneiformă; era arhiva capitalei hitite! Mai mult, Winkler găsi acolo corolarul inscripţiei de la Karnak, tăbliţele acordului încheiat între egipteni şi hitiţi!
Winkler citea unele tăbliţe îndată ce le descoperea, fiindcă erau înscrise în cuneiforme accadiene şi în limba accadiană. Dar multe erau intraductibile, asemeni tăbliţelor Arzawa, deoarece, în cuprinsul lor cuneiformele accadiene transcriau o limbă necunoscută încă:limba hitiţilor. Cel care a găsit cheia a fost savantul ceh Bedrich Hrozny. În 1915, el a reuşit să descifreze scrierea cuneiformă hitită.
Inceputul dezlegării enigmaticei limbi se datorează unui sigiliu numit mai târziu al lui Tarkumuwa care avea două texte hitite, evident paralele, unul cuneiform, celălalt hieroglific. Primul orientalist care a avut în mână acest sigiliu a fost A.D. Mordtmann, care se ocupa cu descifrarea inscripţiilor cuneiforme de la lacul Van.Textul începea din locul arătat de indexul personajului, arăta Mordtmann în 1872. Grupele de cuneiforme cu nr 1,6,7 erau ideograme; numărul 1 în sistemul babilonean era un determinativ pentru nume de persoane; nr. 6, în acelaşi sistem era ideograma pentru rege; iar nr. 7 era determinativul pentru nume de ţări. Sensul legendei era deci: x rege al ţării xx. Rămâneau de citit numele regelui şi numele ţării. Soluţia lui Mordtmann a fost: 2 tar, 3 kum, 4 dim, 5 me pentru rege şi 7 tar, 8 sun pentru ţară, deci: Tarkumdime, regele ţării Tarsun.
Dar Mordtmann credea că era o ţară locuită de armeni lânga lacul Van. Mai târziu, A.H.Sayce stabili studiind cascheta şi încălţămintea regelui că era vorba de un suveran hitit şi fu de părere că semnele cuneiforme erau hitite şi exista o corespondenţă între ele şi celalalte semne de pe sigiliu, cele hieroglifice.Astăzi, când scrierea hitită se consideră dezlegată, legenda lui se citeşte:Tarkumuwa, regele ţării Mera.
Când a început descifrarea la Bogaz-Koy, savantul ceh Bedrich Hrozny, cunoştea sigiliul. Dar atenţia i-a fost atrasă de o frază din alt text hitit cuneiform care conţinea ideograma sumeriană pentru pâine: ninda. Transcrisă cu litere latine, fraza arăta aşa: NU NINDA-AN EZZATENI VADAR-MA EKUTTENI.
Era o frază în misterioasa limbă a tăbliţelor Arzawa, limbă pe atunci necunoscută, limba hitită. Hrozny era partizan al teoriei scandinave, după care limba hitită era o limbă indo-europeană. Modificările flexionare ale cuvintelor hitite, obţinute prin transcrierea cuneiformelor, îi întăreau această convingere. Iată raţionamentul său lingvistic: Obiectul propoziţiei (adică acuzativul), era acel ninda (pâine), fiindcă avea terminaţia an, caracteristica acuzativului. Dacă e vorba de pâine, ce verb i s-ar potrivi acestui cuvânt mai bine decât a mânca? Oare ezzateni nu era forma hitită a verbului ezzan din vechea saxonă? Apropierea nu era exclusă, dacă hitita nu era o limbă indo-europeană. Terminaţia en i se păru lui Hrozny ca fiind terminaţia persoanei a doua plural. Astfel cuvântul întreg se putea traduce prin mâncaţi. Palpitând de nerăbdare, Hrozny căuta mai departe: vadar nu însemna oare apă? Iar eekutteni nu putea fi o forma a verbului a bea? Iar acel Nu de la inceputul propozitiei hitite nu insemna oare acum, prin anologie cu englezescul now? Oare toată propoziţia nu se putea traduce prin acum mâncaţi pâine şi beţi apă? Desigur că se putea! Şi Hrozny citi cu voce tare propoziţia pe care acum o înţelegea şi i se păru că după o tăcere de 3500 de ani auzea primele cuvinte hitite!
Mergând mai departe pe această cale, folosind aceleaşi raţionamente lingvistice, Hrozny traduse întreaga scriere hitită cuneiformă. Ziua de 15 decembrie 1915, când a citit la Berlin comunicarea despre cercetările sale, a fost ziua de naştere a hititologiei. Metoda savantului ceh era oarecum particulară: mai întâi a tradus limba, apoi a potrivit cuvintele în dreptul semnelor. A fost o metodă cu totul deosebită de cea a lui Champollion, de a lui Grotefend sau de a lui Ventris şi Chadwick. Cititorii noştri care păstrează Magazinul istoric, numerele 2, 4 si 7, 8 din 1967 pot verifica acest lucru. Pe bună dreptate academicianul Luria a exclamat cândva: ”Nu există metodă pentru descoperirile geniale”.
Rămânea acum să se descifreze şi hieroglifele hitite. Expediţia ştiinţifică de la Djerablus a găsit acolo ruinele cetăţii hitite. S-a aflat astfel că hitiţii făcuseră parte din două mari colectivităţi: una care scria cuneiform, cu centrul la Hatusas, şi alta care scria hieroglific, cu centrul la Karkemis. Dar cauza pentru care unii scriau într-un fel, iar ceilalţi în alt fel nu este încă lămurită. Hitiţii de la Hatusas erau, fără îndoială, influenţaţi de accadieni, fiindcă scriau cuneiform, însă cei de la Karkemis foloseau o scriere hieroglifică autonomă, cu totul diferită de hieroglifele egiptene. De la cine o împrumutaseră? Sau cum şi de ce o inventaseră când aveau la îndemână atâtea alte metode consacrate?
Dacă în privinţa formei scriptice (ductus-ul cum se chema în ştiinţă) cuneiformele hitite erau aproape identice cu cele accadiene, nu tot aşa era situaţia hieroglifelor hitite faţă de cele egiptene. Între acestea din urmă nu exista nici o corespondenţă, nici măcar de aspect exterior, de traseu scriptic, adică de ductus.
Descoperirea unor texte hitite paralele în cuneiforme şi hieroglife ar fi rezolvat problema. De altfel, găsirea unor texte paralele, din care unul să fie traductibil, este visul cel mai frumos al tuturor descriptorilor, căci astfel de texte uşurează o muncă de obicei titanică. Se ştie doar că Champollion a descifrat primele sale hieroglife datorită textelor paralele de pe piatra de la Rosette.
Sigiliul lui Tarkumuwa, care cuprindea un astfel de text hitit, era prea scurt. Totuşi începutul s-a făcut datorită existenţei lui, iar cel care a găsit primele sensuri a fost supranumitul “taica părintele cu turban turtit”, A.H. Sayce. El a arătat corespondenţa dintre două semne hieroglife şi cuneiforme de pe sigiliul lui Tarkumuwa: rege şi tara, sar şi mat; tot A.H.Sayce a mai identificat hieroglifele ţară şi zeu într-o inscripţie din sanctuarul hitit de la Lazilikaia (lângă Bogaz-koy). Savanţii care s-au ocupat în continuare de hieroglifele hitite nu au făcut prea mari progrese, reuşind să descifreze doar câteva semne, printre care hieroglifa a face. Cunostinţele despre aceasta enigmatică limbă aveau să se încheie aici? Aşa se părea! Dar surprizele arheologige sunt uneori uluitoare. În 1934, cercetătorul german Kurt Bittel a descoperit la Bogaz-Koy 300 de tăbliţe, dintre care 100 erau bi-scriptice. Era limpede că savanţii aveau în mână cheia descifrării limbii hitite. Dar din păcate nu a fost aşa, fiindcă tăbliţele conţineau texte foarte scurte şi ceea ce era mai rău – foarte degradate. Cu greu a izbutit Bittel să citească, după doi ani, numele unui suveran hitit, Suppiluliuma, nume care a permis apoi şi alte câteva descifrări: Tudhalia, Hatusil, Urhi-Tesup, de asemenea nume de suverani. Un text mai simplu, cu asiduitate căutat, întârzia să apară.
Abia in 1947, orientalistul Helmuth Bosert îşi văzu visul cu ochii. La Kara-Tepe se descoperi o statuie, “Piatra leului” (mai târziu s-a văzut că leul era de fapt taur, pe care erau gravate două texte: unul proto–fenician, deci descifrabil, celălalt hieroglific hitit. Bossert însă nu ştia dacă textele aveau acelaşi conţinut. Franz Steinherr, pasionat şi el de această problemă, reuşi să lămurească lucrurile.
În textul fenician figura o frază “…şi am făcut cal din cal, scut din scut, armată din armată…”. Intr-o seară, Steinherr, obsedat de enigmaticele hieroglife hitite, observa în textul hitit de pe “Piatra leului” un şir de ideograme: cal, a face cal, şi îşi dă seama pe loc că găsise traducerea frazei din textul fenician: ”au făcut cal din cal”. Indată comunică descoperirea lui Bossert, şi acesta, având acum siguranţa că cele două texte erau paralele, reuşi să găseas-că începutul textului hieroglific şi să-l traducă.
În prezent descifrarea hieroglifelor hitite este considerată ca îndeplinită. ”Piatra leului” a rămas, în istoria descoperirii hieroglifelor hitite, asemenea pietrei de la Rosette în istoria hieroglifelor egiptene. Când s-a citit textul gravat pe suprafaţa ei s-a aflat că fusese ridicată din porunca lui “Asitavanda, suveran al poporului danun”, pe la anul 730 i.e.n. Danunii locuiau în Câmpia Adana de azi, în sudul Turciei. Unii cercetători au apropiat consonanta numelui lor de acela al danailor, vechiul nume al grecilor.
Fiind posibilă acum citirea tuturor textelor hitite, s-a ajuns să se cunoască în bună parte istoria ”misterioşilor HT”. Un popor care a fost uitat cu totul de istorie a ieşit la lumina în mai puţin de 70 de ani. Prin intermediul inscripţiilor în cuneiforme şi hieroglife s-a aflat ca patimile distrugătoare, luptele fratricide şi incesturile au caracterizat viaţa stăpânilor din Hatusas şi Karkemis. Regii hitiţi au ascultat de aceleaşi legi nescrise, recunoscute sau contestate, care înalţă popoare şi ucid civilizaţii. Pietrele şi pământul ars de la Bogaz-Köy şi Karkemis, strămutate azi în Muzeul hitit din Ankara, rămân un ultim vestigiu al apusei splendori hitite..?
Material pregătit de Abdula Gulten
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
În cadrul cercetărilor făcute asupra limbilor lumii, lingviştii au stabilit pe baza clasificărilor genealogice, că limba turcă ar aparţine familiei limbilor altaice. Odată cu aceasta, la sfârşitul unor îndelungate cercetări, au fost reunite sub acest nume limbile turcă, mongolă şi tunguso-manciuriană. Deşi la început au fost incluse în aceeaşi familie de limbi şi limbile fino-ugrice, mai târziu s-a constatat că ar fi mult mai potrivită cercetarea lor în cadrul unei familii de limbi mult mai largi, cea uralo-altaică1.
Cel care a făcut primele cercetări în domeniul lingvisticii turce, este elveţianul Philip von Strahlenberg2. Timp de 13 ani, acesta a studiat viaţa socială şi limba neamurilor turce din Siberia; mai mult, datorită cercetărilor sale, acesta este considerat întemeietorul şcolii uralo-altaice. Strahlenberg în lucrarea sa, a împărţit neamurile turcice de aici în două grupuri pe criterii geografice, numindu-le “Micul şi Marele Tataristan”, iar limbile vorbite aici le-a numit simplu limbi “tătare”. Tot în lucrarea sa există şi un capitol numit “Tabula polytglotta”, unde apar cuvinte din kalmukă, mongolă şi tungusă. În “tabula polyglotta”, Strahlenberg vorbeşte de 32 de dialecte şi subdialecte ale limbilor din această zonă. Acestea au fost împărţite mai întâi în şase grupe, apoi şi limbile turcice, la rândul lor, au fost împărţite tot în şase grupe:
Fără îndoială că, la acea vreme, o astfel de clasificare asupra limbilor din Siberia a atras atenţia lingviştilor. Teoria lui Strahlenberg a fost considerată multă vreme ca singura acceptabilă în ceea ce priveşte limbile uralo-altaice. La aceeaşi lucrare a fost anexat şi un dicţionar Kalmuko-Mongol, cu explicaţii în limba germană3. Contribuţia lui Strahlenberg nu se opreşte aici. Acesta, probabil împreună cu dr. Messerschmidt a făcut cunoscută lumii ştiinţifice lucrarea “Şecere-i Terakime”4.
Însă odată cu apariţia în 1713 a tezei lui Leibnitz, clasificarea facută de Strahlenberg a trebuit să fie repusă în discuţie. Scopul cercetărilor ce trebuiau făcute acum constau în stabilirea gradului de apropiere sau diferenţiere între limbi şi o nouă clasificare a acestora. Pentru realizarea acestui scop, în prima etapă a început strângerea materialelor lexicale reprezentative pentru limbile respective, stabilirea principiilor şi a metodelor.
În 1770 Y. Saynovics, om de ştiinţă maghiar, a pus în evidenţă pentru prima oară afinităţile dintre două limbi, cercetând limbile maghiară şi laponă.5 La 9 ani după apariţia acestei lucrări, o altă lucrare aparţinând tot unui om de ştiinţă maghiar, Samuel Gyamorthi a restabilit într-o oarecare măsură clasificarea facută de Strahlenberg asupra limbilor fino-ugrice6. Lucrarea, după opinia lingvistului W.Thomsen, este bine fundamentată şi corespunde principiilor şi metodelor de cercetare ale acelei perioade7.
Dealtfel, limbile fino-ugrice, abia spre sfârţitul sec.XIX au trezit un interes deosebit din partea lingviştilor. Spre anii ’80 ai acestui secol, la Helsingfors s-a constituit o asociaţie ştiinţifică ce avea ca scop cercetarea acestor limbi, asociaţie care a început să scoată un “Jurnal”, apoi un “Buletin”, publicaţii ce conţin studii valoroase în domeniu.
(va urma)
Neriman Molali
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
14 Haziran 2000 Çarşamba gününü 15 Haziran 2000 Perşembe gününe bağlayan gece, Kameri aylardan Rabiul-Evvel ayının 12’inci gecesidir. Bu gece, Sevgili Peygamberimiz Hz. Muhammed (S.A.V.)’in dünyaya gelişlerinin 1429’uncu yıl dönümüdür.
Bu gecenin, bütün Müslümanlar yanında üstün bir değeri vardır. Çünkü, bütün varlıkların en şereflisi ve Cenab-ı Hakk’ın sevgilisi Hazreti Peygamberin evrensel risaletini (Peygamberliğini), yüce ahlâkını ve örnek hayatını bütün insanlığa anlatmak maksadıyla asırlardan beri bu gece, İslâm aleminde “Mevlid Kandili” adıyla kutlanmaktadır. Çünkü, bu gece hepimiz için bir bayram gecesidir. Zira insanlığın üzerine çöken ıstıraplı gün ve gecelerin dağılıp yok olması, karanlıkların parçalanarak, yerlerini aydınlığa bırakması bu gecede meydana gelmiştir. Dolayısıyla, bu gecenin Müslümanlar tarafından coşkulu bir şekilde kutlanması da Peygamber sevgisi etrafında oluşan evrensel bir ruhun ifadesidir.
Hz. Muhammed’in dünyaya geldiği yıllarda Araplar elleriyle yaptıkları putlara Allah diye tapıyorlar ve kurbanlar kesiyorlardı. Her türlü manevi, ahlâki, vicdanî, İnsanî ve medeni değer ölçüleri çiğneniyor ve şahsi menfaatler ön plana alınıyordu. İnsanlar arasında hak ve hukuk diye bir şey kalmamıştı. Güven tamamen sarsılmıştı. En yakın akraba ve kardeş arasında da bir bağ kalmamıştı. Yetimlerin, dulların ve acizlerin hakları ellerinden alınıyordu. Zulme uğrayanların sesine kulak verilmiyordu. Kadınlar insanlığın en aciz ve en mazlum bölümünü teşkil ediyordu. Kadının bir eşyadan farkı yoktu. Kız çocukları, diri diri toprağa gömülüyordu. İnsani değerler kaybolmuştu. Böylece bir çok sıkıntılarla bunalmış olan insanlık artık bir kurtarıcı bekliyordu.
İşte böyle bir zamanda Peygamberimiz Hz. Muhammed (S.A.V.), Miladi 20 Nisan 571 tarihinde ve Kameri aylardan Rabiul-Evvel, ayının 12’inci, Pazartesi sabahı dünyaya geldi. O’nun doğumuyla dünya nurlandı. Zira Allah Kur’an-ı Kerim’de: “Ey Peygamber! Biz seni hakikaten insanlar için bir şahit, bir müjdeleyici, bir uyarıcı, Allah yoluna çağıran bir davetçi ve aydınlatan bir ışık olarak gönderdik” buyurmaktadır (Ahzâb Süresi, Âyet: 45-46).
Hz. Muhammed (s.a.v.), 40 yaşına geldiği zaman, Miladi 610 yılında kendisine Peygamberlik verildi. Hz. Peygamberimiz, 23 yıl gibi kısa bir zaman içinde insanlığa medeniyet, ilim ve fazilet getirdi. Siyahın beyaz, beyazın siyah üzerinde üstünlüğü olmadığını beyan etti. Hangi ırktan olursa olsun, insanların birbirinin kardeşi olduğunu ilan etti.
Peygamberimiz çok alçak gönüllü idi. Bir gün huzurunda korkudan titreyen bir adama “Ben kral değilim. Kureyş’ten kuru ekmek yiyen bir kadının oğluyum” diyerek o kimseyi teselli etmişti. Çünkü, alçak gönüllü olmak, insanları rencide etmemek ve toleranslı davranmak Peygamberimizin ahlâkının özüydü.
Peygamberimiz, insanların en cesuru ve en doğru sözlüsüydü. Yalan söylediğini, sözünden döndüğünü duyan ve gören yoktu. En vefalısı, en yumuşak huylusu ve en geçimlisi idi. Zayıfı korur ve öksüzü himaye ederdi. Açları doyurur ve açığı giydirirdi. İnsan hayatına ve insan haklarına çok değer verirdi. Çok merhametli idi. İşkencenin her çeşidini kendisine ve arkadaşlarına reva görenleri dahi bağışlardı. Uhud Savaşında tepesine kılıçlar yağarken ve mübarek yüzünden kanlar akarken bile “Ya Rabbi! Bu insanları affet, çünkü onlar ne yaptıklarını bilmiyorlar” diye dua ediyordu. Zira O kendi nefsi için hiç kimseden intikam almayı düşünmüyordu.
Hazreti Muhammed (S.A.V.): “Hiç bir ırkın diğer bir ırka üstünlüğü yoktur” derken bütün mü’minlerin kardeş olduğunu ilan etmiş; diğer yandan “Cennet anaların ayakları altındadır” sözüyle de kadının toplumdaki gerçek statüsüne kavuşmasını sağlamış ve “İnsanların en hayırlısı, insanlara en faydalı olanıdır” hadisiyle de toplumda “yardımlaşma ve dayanışma”nın yaygınlaştırılmasını teşvik etmiştir.
Bu nedenle, Allah’ın elçisi Hazreti Muhammed’i her yönüyle iyi tanımalıyız. O’nun yüce hayatını, insanlığa tebliğ ettiği ahlâki değer ve faziletleri çok iyi kavramalıyız ve hayatımıza uygulamalıyız. Yüce Kitabımız Kur’an-ı Kerimi, Sevgili Peygamberimiz Hazreti Muhammed’i ve mensubu bulunduğumuz İslâm Dini’ni doğru bir şekilde anlamalı ve anlatmalıyız. Böylece de, yanlış anlayış ve istismarları ortadan kaldırmak süretiyle Müslümanlara yeni bir ilim, düşünce ve çalışma aşkı kazandırmalıyız. Zira, maddi ve manevi yaşantımızda, Peygamberimizin “İki günü birbirine eşit olan zarardadır” sözü ölçümüz olmalıdır.
Bu duygu ve düşüncelerle, Romanya’da yaşayan bütün vatandaş ve soydaşlarımızın mübarek Mevlit Kandillerini kutluyor, bu gecenin bütün insanlığa huzur, saadet ve barış getirmesini Yüce Allah’tan niyaz ediyorum.
MUSTAFA ÇALIŞKAN
T.C. Köstence Başkonsolosluğu
Din Hizmetleri Ataşesi
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Din, Allah tarafından konulan ve Allah’ın gönderdiği peygamber vasıtasıyla akıl sahibi olan insanlara tebliğ edilen, onlara dünya ve ahirette saadet yollarını gösteren sistemdir.
Din, insanlık ile Allah, insan ile diğer insanlar ve insan ile canlı, cansız varlıklar arasındaki bağların nasıl kurulup devam ettirilmesi gerektiğini gösteren kurallar bütünüdür.
Kültür ve medeniyetlerin oluşmasında dinlerin rolü büyüktür, İslam medeniyetinin temelinde Müslümanlık, Batı medeniyetinin temelinde de Hıristiyanlık vardır.
Bugün, yer yüzünde bir milyar üzerinde müslüman nüfusun yaşadığı hesap edilmektedir. Asya, Avrupa, Afrika kıtaları başta olmak üzere dünyanın insan yaşayan her yerinde müslüman vardır.
Değişik coğrafyada yaşayan 250 milyon civarındaki Türkün hemen hemen tamamına yakını müslümandır. Müslüman olamayan Türk toplulukları da vardır. Bunlardan daha sonra kısaca bahsedeceğiz.
İslam dini bazılarının inandığı gibi milliyet duygusunu ortadan kaldıran, milli kültürün oluşup gelişmesini engelleyen bir din değildir. Müslümanlığı kabul edip de milliyetini, milli kültürünü unutan hiçbir millet yoktur. Çünkü getirdiği temel esaslarıyla, özüyle ırk, renk, milliyet ayrımı yapmayan milletler arası bir dindir. Ancak toplumların tarihlerinden, coğrafyalarından, gelenek, göreneklerinden kaynaklanan ve özüne ters düşmeyen davranış, yaşayış tarzlarına da karşı çıkmaz. İşte bu yönüyle de millilik kazanır. Daha açık bir söyleyişle her milletin İslami yaşayışı temelde, özde değişmediği halde, şekilde küçük farklılıklar gösterir. İslam’ın özü emir ve yasakları her Müslüman için geçerli olduğu halde, şekildeki farklılıkları milletler için geçerlidir.
Örnek olarak:
Türkler camii içinde namaz kılar, vaaz veriliyorsa hütbe, o mevlit yahut Kur’an-ı Kerim okunuyorsa sessizce dinler ve yüksek sesle konuşmazlar, dünya işleriyle ilgili günlük meselelerini de camii içinde konuşmazlar. Camiyi, dinlenme yeri olarak kullanmazlar, cami içinde yatıp uyumazlar.
Acemler (Persanlar) cami içinde günlük meselelerini konuşabilirler. Araplar cami içinde yatıp uyuyabilirler. Cami içinde günlük meseleleri konuşmak, dinlenmek İslam’ın özüne aykırı değildir.
Türkler, cenazeleri akşam yahut gece toprağa vermezler. Akşama doğru yahut gece ölen bir kimse için ertesi günü beklemek adeta gelenek halini almıştır.
Araplar cenazelerini özellikle akşam yahut gece kaldırılar. Sıcak iklim Arabistan’da cenazenin hava serinledikten sonra kaldırılmasını adeta mecburi kılar. Bu da İslam’ın özüne aykırı değildir.
Ayrıca günlük hayat içinde kullandığımız “Allah’a emanet ol”, “Hayırlı yolculuklar”, „Allah sabır versin”, “Allah bereket versin”, “Allah razı olsun”, “Su gibi ömrün olsun”, “Allah rahmet eylesin”, “Hayırlı olsun”,”Sabrın sonu selamettir”, „Söyleyene değil söyletene bak” gibi binlerce söz İslam’ın özüne uygun Türklerin kullandıkları milli ifadelerdir.
Avrasya kökenli millet olan Türkler ana yurtlarından, olumsuz doğa koşulları veya benzeri sebeplerle ayrılmak ve göçetmek durumunda kalmışlardır. Türkler Hazar Denizinin Güneyinden geçerek Anadolu’ya gelirken 8.yüzyılda Mezopotomya ve Arap yarımadasında İslamiyetle tanışmışlardır. Türklerin örf, adet ve inanışları İslam’a yakın olması sebebiyle toplu olarak ve isteyerek müslüman olmuşlardır.
İlk Müslüman Türk Devleti Karahanlılardır. Türk ismini ilk defa devletlerinin adıyla birlikte anan Türkler de Göktürklerdir. Türkler gittikleri ülkelere Türk töresi ile İslam ahlakını götürmüşlerdir. Türkler yeni tanıştığı ve kabul ettiği İslam dinini öğrenmişler bu alanda Buhari, Maturidi, Farabi gibi ölmez eserler bırakan şahsiyetler yetiştirmişlerdir.
Büyük Türk bilgini İbni Sina’nin tıp alanında yazdığı kitaplar Avrupa’da yüzyıllarca okutulmuştur. Yine fen bilimler alanında Ebubekir Razi’nin yazdığı eserler bilim dünyasına ışık tutmaktadır.
İslam Dünyasının her tarafını süsleyen bugün bile çoğu ayakta duran sanat eserlerinin çoğu Türk mimarları tarfından yapılmıştır. Mimar Sinan bunların başında gelir.
Türkler tek Allah’a inanırlar, Hz.Muhammed’in son Peygamber, Kur’an-I Kerim’in de Allah tarafından gönderilen son kitap olduğuna inanırlar.İslam’ın 5 şartı vardır: Kelime-i Şehadet, Namaz, Oruç, Haç ve Zekat. İmanın Şartı altıdır. Bunlar: Allah’a, Meleklere, Kitaplara, Peygamberlere, Ahret Gününe ve Hayır ve Şerin Allah’tan olduğuna inanmaktır.
Türkler müslüman olduktan sonra yılda birer kere olmak üzere Ramazan ve Kurban Bayramları adı altında iki tane dini bayram kutlarlar.
Müslüman kelimesi uzun yıllar ve hala Türk kelimesi ile aynı anlamda kullanılmıştır. Dobruca’da bu gün bile Türk yerine müslümanım denilmektedir.
250 milyonluk Türk Dünyasının büyük bir çoğunluğu müslümandır. Hazar Denizi Güneyinden geçen Oğuz Türkleri İslamiyetle tanışıp müslüman olurken, Orta Asya’dan çıkıp Hazar Denizinin Kuzeyinden Batı’ya ve Kuzeye yönelen Türkler İslamiyetle tanışmadıkları için bölgedeki Hristiyanlık ve Yahudilikle karşılaşmışlar ve Hristiyan ve Yahudi olmuşlardır. Ancak dini değiştiren bazı Türk boyları dillerini bırakmamışlardır. Bugün Gagauz Türkleri İslamiyetle tanışmamış Ortodoks Hristiyanlardır. Türkçe konuşur, Türkçe ibadet eder Türkçe yazarlar ama dinleri Hristiyandırlar. Yine Avrasya kökenli Avrupa Hun Türkleri bugünkü Macarlardır ve Katolik Hristiyandırlar.
Kısacası Avrupa Ortalarında, Balkanlarda, Rusya içlerinde ve Anadolu’da derin izler bırakan Hunlar, Avarlar, Sakalar, Uzlar, Kumanlar, Kıpçaklar gibi büyük Türk potansiyeli ne oldu? Herhalde iyot gibi uçup gitmedi. Bunların hemen hemen büyük çoğunluğu Hristiyan veya Yahudi olmuşlardır.
Anam öğretti bana,
Kendine istemediğini,
Başkasına yapma…
Çalma elin kapısını,
Çalarlar kapını yoksa…
Eden bulur, etme bulma…
Bunu biliyorum ya,
Elim uzanmaz harama,
Başım hoş değil.
Zaten rakamla,
Yarın mahşerde,
Hesap veremem yoksa…
Namık Kemal Yıldız
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
In partea de est a Turciei de astăzi, în regiunea numită cândva Pontus, se întindea un regat la sud de Marea Neagră. Acolo trăia un trib de femei razboinice, numite amazoane.
Amazoanele trăiau într-un matriarhat aşa de puternic, încât nici unui barbat nu i se permitea să pătrundă în comunitate. Ele au făcut doar o concesie naturii pentru a-şi păstra numarul: o dată pe an întreprindeau raiduri la un trib vecin, numit Gargarenas, şi, după câteva zile de sacrificii în onoarea Afroditei, ele se întorceau acasă unde dădeau naştere copiilor, departe de influenţa periculoasă a taţilor anonimi. Pruncii de sex bărbătesc erau ucişi, doar fetiţele erau păstrate şi crescute în spiritul amazoanelor. Nu există documente care să explice ceea ce simţeau cei din Gargarenas în legătură cu vizitele anuale ale vecinelor mizantrope, dar se crede că doamnele din această localitate erau privite de soţii lor ca nişte copii palide şi ineficiente, o bună bucată de timp după incursiunea amazoanelor.
Amazoanele aveau concepţii atât de stricte în pregătirea pentru război încât se spunea că şi-au ars chiar sânii, pe care obişnuiau să îi lege cu sfori. Cu toate acestea artiştii care au transpus imaginea lor, nu le-au prezentat desfigurate ci din contră, amazoanele sunt reprezentate printr-o tânără cu contur frumos, cu o mantie lungă, bogată, un sac cu săgeţi la spate, părul strâns într-un coc, semănând foarte bine cu zeiţa Artemis la vânătoare. Aceia care le întâlneau în lupte, vedeau nişte figuri aspre care duceau arcuri, suliţe şi topoare, având scuturi în formă de semilună şi purtând coifuri la fel ca şi Atena. Duşmanii lor au avut multe posibilităţi să le observe în expediţiile de război întreprinse în Scytia, la Marea Neagră, în Tracia, în toată Anatolia, în insulele egeene, până departe în Arabia, Siria şi Egipt. Nimeni nu ştie ce se întâmpla când sosea timpul să viziteze Gargarenas, iar unele dintre aceste doamne atât de încăpăţânate bântuiau prin Egipt sau Creta. Probabil că ele se descurcau cu ceea ce aveau la îndemână.
Cu toate că amazoanele erau excesiv de agresive, se pare că au fost înfrânte de multe ori. Istoria ne relatează de incursiunile făcute de ele departe de casă, dar toate datele se referă la înfrângerile lor. De exemplu, ele au invadat Lycia, în sud vestul Turciei, dar au fost înfrânte de Bellerephon. Ele au năvălit adesea asupra populaţiei frigiene care trăia pe coasta de vest a Turciei. Dar atunci când grecii au atacat Troia, ele au venit conduse de faimoasa lor regina Penthesilea pentru a-l ajuta pe regele toian Priam. Din nefericire, în chiar prima luptă Penthesilea a fost ucisă de Achilles iar bunele doamne s-au retras la Gargarenas.
O alta regină a amazoanelor a fost Hippolyta. Ea avea o centură aşa de frumoasă încât era cunoscută şi dorită de toate femeile din lumea întreagă. O centură în acele zile nu avea nici o legatură cu moda. Amazoanele obişnuiau să facă multe exerciţii în aer liber şi dispreţuiau traiul luxos şi deci nu aveau nevoie de asemenea obiecte. Centurile lor erau curele simplu ornate.
Una din muncile care I-au fost încredinţate lui Hercule de stăpânul său Eurystheus a fost să meargă în teritoriile Amazoanelor şi să o aducă înapoi pe fiica acestuia împreună cu centura Hippolytei. Hercule a întreprins călătoria cea lungă din Grecia prin Anatolia până în Pontus, unde s-a prezentat în faţa Hippolytei. Amazoanelor nu prea le păsa de vizitatorii de sex masculin, în special cei foarte musculoşi cum era Hercule. Regina a ascultat povestea pe care a spus-o el.
“Aşa că vezi, Hippolyta” a încheiat el, “Am venit tot acest drum lung să iţi cer centura.”
“Te înţeleg” i-a răspuns ea. “Trebuie să îi fi foarte devotat fiicei lui Eurystheus ca să fi capabil să faci aşa de mult pentru ea.”
“Ea este o fată încrezută şi răsfăţată” a replicat el. “Eu nu am nici o legătură cu ea, dar tatăl meu Zeus, pentru a mă pedepsi pentru comportamentul meu neadecvat, m-a făcut sclavul lui Eurytheus timp de un an şi el se poartă foarte aspru cu mine.
“Ce altceva te-a pus să faci?”
“Oh, am ucis leul din Nemeea”, a spus el cu modestie, scuturând blana mare de pe umeri. “Această piele pe care o port este a leului. Apoi a trebuit să tai cele şapte capete ale Hydrei. A fost o situaţie destul de greu de rezolvat pentru că atunci când tăiam un cap, în locului lui creşteau alte şapte.”
“Cum te-ai descurcat ?” a întrebat regina admirativ. Ea îl găsea foate atrăgător pe acest bărbat atât de puternic.
“Am folosit o torţă pentru a-i arde gâtul imediat ce tăiam un cap.” A explicat Hercule. “Aceasta era rezolvarea situaţiei. Apoi a trebuit curăţ grajdurile augeene. Era o mizerie de nedescris acolo. Trebuie să îndeplinesc o muncă în fiecare lună. Aceasta este a noua. Cea de-a opta a fost în Tracia la regele Diomede pe care a trebuit să îl opresc să îşi mai hrănească caii cu carnea călătorilor care treceau pe acolo. In final el însuşi a devenit hrana cailor săi.”
“Eşti o persoană deosebită” i-a spus ea. “Dacă toţi bărbaţii ar fi ca tine, noi amazoanele nu am mai fi aşa de intransigente. Acum am să mă gândesc la cererea ta neobişnuită. Deocamdată simte-te bine aici în Pontus. Palatul meu este la dispoziţia ta. Fetele o să iţi pregătească o cameră.”
Hercule era încântat de modul în care decurgeau lucrurile. Se părea că aceasta era munca cea mai uşoară. Hippolyta era genul de femeie care îi plăcea. Ce păcat că amazoanele aveau asemenea idei anti-sociale. El auzise despre gargareani şi se întreba dacă privirea speculativă din ochii Hippolytei indicau apropierea vizitei anuale şi dacă amazoanele l-ar fi acceptat ca pe un substitut. Cu toate acestea el avea o vagă nelinişte. Hera care îl ura încă de când era un copil, era cauza tuturor necazurilor sale. Ea încerca să ii facă rău ori de câte ori avea ocazia; din cauza ei trebuia să îndeplinească cele douăsprezece munci.
Neliniştea lui era justificată. Hera care se temea că lucrurile merg prea uşor pentru Hercule, s-a transformat într-o amazoană şi s-a amestecat printre războinicele Hippolytei care se aflau în curte.
“Acest bărbat uriaş cu blana de leu ridicolă nu a venit cu gânduri curate” a spus ea femeilor.
“Ce te face să gândeşti aşa?” au întrebat ele. Cele mai multe din ele observaseră cu o privire admirativă umerii laţi de sub pielea de leu.
“Am aflat dintr-o sursă demnă de încredere că centura Hippolytei este numai un pretext. Cine a mai auzit de cineva care să străbată un drum aşa de lung pentru o centură care, să o recunoaştem, nu merită efortul. Adevărul este că el doar se foloseşte de aceasta ca o scuză pentru a intra în palat. El de fapt intenţionează să fugă cu regina noastră.”
“Nu trebuie decât să aşteptaţi şi o să vedeţi” a spus Hera şi a plecat mai departe pentru ca să răspândească zvonul în altă parte.
In scurt timp curtea zumzăia de discuţii despre străinul îndrăzneţ care urma să o răpească pe Regină. In tăcere, ele şi-au pregătit armele şi la un semnal ele s-au îndreptat spre Hercule care fără să suspecteze ceva în neregulă trăgea un pui de somn.
Din fericire, el era fiul unui zeu şi era practic indestructibil. El aproape a fost copleşit de acest prim atac dar a reuşit să apuce bâta sa imensă cu care, cu părere de rău a început să le lovească pe tinerele care arătau aşa de bine. După o luptă aprigă şi lungă cu aprigele războinice, Hercule s-a hotărât să fugă înainte ca ele să aibe o a doua şansă. El a rupt rândurile femeilor, a ajuns la camera Hippolytei, i-a desfăcut centura şi a pornit spre casă.
Probabil ca Hippolyta a fost dezamăgită de fuga uriaşului pentru că puţin mai târziu când Theseus a venit să ii facă o vizită a fugit cu el. Theseus apare împreună cu Hippolyta, Regina amazoanelor, în piesa lui Shakespeare “Visul unei nopţi de vară”, ambii rostind versuri albe într-o manieră foarte politicoasă pentru că erau de fapt un cuplu de personalităţi cu fire bătăioasă. In poveste se spune că el şi-a dus mireasa înapoi în Atena unde a trăit fericit până când amazoanele au încercat să o ia înapoi pe regina lor.
In lupta dintre atenieni şi amazoane, Hippolyta, pe care se pare că viaţa casnică o schimbase, a luptat împotriva propriilor ei războinice de partea lui Theseus. Ea a fost rănită de o săgeată trasă de arcul unei amazoane şi a murit din cauza rănii produse de aceasta.
Fetele ei au fost încă o data înfrânte şi pline de tristeţe s-au întors în Pontus, unde încet, încet s-au transformat în turcoaice.
Traducerea şi prelucrarea materialului de pe internet
Bediha Cocoi
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Sabrı ALTINAY
Bir varmış… Bir yokmuş… Tanrı’nın bereketi pek çokmuş…
Evvel zamanda iken, yolcular handa iken,benim aklım babamda iken,köyün birinde bir adam varmış.
Bu adam çok fakirmiş. Ona Ali diyelim. Ali’ler Veli olmaz ya… Durup dururken sakalını yolmaz ya… Ali’nin kimsesi yokmuş.
Ali, babasını çok küçük yaşta kaybetmiş. Öksüz kalınca ona anası bakmış, büyütmüş. Ali tam büyüyüp anasını rahat ettireceği bir zamanda, annesi de ölmüş. Dünyada hiç kimsesi olmayan Ali, köydeki kulübesinde yalnız başına otururmuş. Elinden geldiği kadar iyilik ettiği, kimsenin gönlünü incitmediği için bütün köylüler onu severmiş. Her gün dağa gider, kestiği odunları eşeğine yükler, en yakın kasabaya götürüp satarmış. Bunun parasıyla geçinirmiş. Oduncu Ali hayatından çok memnunmuş…
Kimsenin malına, parasına gözü yokmuş. Allah’ın verdiği ile geçinirmiş.
“- Elbet bir gün Allah bana da mal, davar verir. Dünyada en büyük zenginlik sağlıktır. Elim balta tutuyor ya… Kesip sattığım odunların parası bana yeter”, dermiş.
Çok iyi yürekli olan Ali, boş zamanlarında komşularına yardım etmekten mutluluk duyarmış. Ali’nin bu durumu, köylülerin çok hoşuna gider, ona karşı sevgileri daha çok artarmış.
Ali, bir gece ruyasında uzun sakallı, yüzü nurlu bir ihtiyar görmüş; ihtiyar ona:
“- Oduncu Ali! Oduncu Ali! Senin kısmetin Akdağa’da, büyük meşe ağacının yanındaki kör kuyudadır”, demiş.
Ali uykudan uyanmış. İhtiyarın sözlerini ruyasında değil, sanki gerçekten duymuş gibi.
Odanın dört yanına bakmış. Fakat kimseyi görememiş…
Kendi kendine gülerek:
“- Benim kısmetim baltamın ucundadır. Kimseden fayda yok”, demiş. Gene uyumuş.
Aynı gece, ruyasında gene ihtiyar adamı görmüş. İhtiyar ona:
“- Oduncu Ali! Oduncu Ali! Senin kısmetin Akdağ’da, büyük meşe ağacının yanındaki kör kuyudadır”, demiş.
Oduncu Ali’nin uykusu kaçmış. Düşünmeye başlamış. Akdağ, köylerine çok yakın olan bir dağın adıymış. Her gün odununu bu dağdan kesiyormuş ama, şimdiye kadar orada böyle bir kör kuyu görmemiş.
Ali o gece hiç uyumamış. Uzaklarda horozlar ötmeye başlamış. Gün doğarken odununu eşeğine yüklemiş. Kasabaya gitmiş. Yolda kendi kendine gördüğü ruyasına düşünüyormuş.
Ali’nin sık sık gittiği kasabada bir tanıdığı varmış. Eşeğini hana bağlamış ve tanıdığının yanına gitmiş.
“- Hoş geldin Ali! Ne oldu? Seni çok düşünceli görüyorum. Bir şeye canın mı sıkıldı”, eski dostu Ali’ye sormuş.
Ali şu cevabı vermiş:
“- Bir şeyim yok, usta. Fakat bir kaç geceden beri gördüğüm ruyamı anlatayım.”
Ruyasını anlatıktan sonra, kasabalı dostu düşünmeye başlamış.
Düşünmüş….düşünmüş… ve sonunda demiş:
“- Bu ruyada elbet bir hayır vardır. Akdağ’daki kör kuyuyu bir yol arasan iyi edersin”, demiş.
Ali yorgun, dargın eve dönmüş ve hemen uykuya dalmış…
Ruyasında yine o ihtiyar görünmüş. İhtiyar ona:
“- Oduncu Ali! Oduncu Ali! Sana son olarak söylüyorum. Senin kısmetin Akdağda, büyük meşe ağacının yanındaki kör kuyudadır. Kalk onu ara!”
Ali uykusundan uyanmış. Gördüğü bu ruyaların boşuna olmadığını, muhakkak bunun bir nedeni olduğunu anlamış. Ertesi gün ormana gidip kör kuyuyu aramaya karar vermiş…
Sabah olur olmaz, eşeğini ve baltasını almış, Akdağ’ın yolunu tutmuş. Ormana geldiği zaman eşeğini bir ağaca bağlamış. Kör kuyuyu aramaya başlamış. Ormanda şimdiye kadar hiç gitmediği bütün yerleri dolaşmış.
Neredeyse gün batacakmış. Açlıktan, susuzluktan ve yorgunluktan bunalan Ali, kendi kendine acı acı gülmüş:
“- Ben ne akılsız adamım. Bir ruya uğruna koca bir günümü yitirdim”, demiş.
Kuyuyu bulamayınca eşeğini alıp köye dönmeye karar vermiş. Etrafına bakınırken karşıdaki dere yamacının üstünde büyük bir meşe ağacı görmüş. Ümitsiz ve isteksiz ayağa kalkmış:
“- Haydi son olarak şuraya da bir bakayım”, demiş.
Dereyi geçip yamaca doğru çıkmaya başlamış. Ağacın yanına varmış.
– Devamı gelen sayıda –
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Dialogul este cel mai bun mijloc prin care oamenii se cunosc mai bine şi face ca traiul în comun să fie mult mai trainic. Copiii însă, spre deosebire de cei mari, leagă mult mai repede aceste dialoguri fie prin joacă, fie prin unele emoţii sau pasiuni comune.
Clubul Elevilor din Constanţa, împreună cu D.P.M.N., Biblioteca Judeţeană şi Muzeul de Etnografie au avut frumoasa inspiraţie de a realiza în zilele de 20 -22 mai o întâlnire a copiilor de diferite etnii din judeţul Constanţa, o întîlnire în care fiecare etnic şi-a arătat măiestria artistică tradiţională moştenită de la părinţi şi bunici,alături de expoziţii documentare şi scurte prelegeri privind existenţa comunităţii lor pe aceste meleaguri. Astfel fiecare a avut posibilitatea să-şi cunoască mai bine colegul de altă etnie şi să se cunoască pe sine. UDTR a fost prezentă cu o expoziţie foto-documentară, poate cea mai mare ca spaţiu, expoziţie realizată de Comisia de Cultură a Uniunii şi care a atras un număr mare de micuţi vizitatori, unii din curiozitate -era ceva inedit, iar alţii pentru că îşi recunoşteau colegii prezenţi în diferite ipostaze ale activităţilor în sânul comunităţii.
Prelegerea „Comunitatea turcă de la origini până în prezent“ a fost prezentată de domnişoara Alev Balgi.
In ultima zi micuţii noştri de la „Fidanlar“, conduşi de domnişoara Feizi Aysel au susţinut un scurt recital de cântece bătrâneşti pentru care au fost îndelung aplaudaţi. Sperăm că acest grup vocal să devină pe parcurs un grup cu care să putem realiza mini concerte pentru a putea participa la festivaluri şi pentru a onora invitaţile primite. Dar, pentru asta trebuie muncă, muncă şi iar muncă.
Noi mulţumim organizatorilor şi le dorim să aibă cât mai multe asemenea iniţiative frumoase şi nobile spre mulţumirea şi împlinirea unui trai în comun trainic şi prosper.
Sevgi Bariş
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Devenit tradiţie, Festivalul de la Botoşani a găzduit şi anul acesta în ciuda austerităţii, cel de-al VI-lea Festival al Comunităţilor Etnice din România“
Festivalul s-a desfăşurat ca şi până acum pe trei secţiuni:
La colocviu au participat reprezentanţi ai DPMN-ului în persoana domnişoarei Monica Prisecan; reprezentant al Ministerului Culturii-Direcţia Minorităţi, prin doamna consilier al etniei ucrainene, primarul oraşului Botoşani, subprefectul judeţului Botoşani, un reprezentant al Bibliotecii judeţene Botoşani, expertul guvernamental al Biroului Teritorial de la Suceava, oameni de cultură, invitaţi şi preşedinţi de comunităţi.
Iniţatorul acestui festival, Dl Rogojinschi, şi el la rândul său un minoritar etnic, a oferit medalia „9 Mai“ celor care au participat la manifestările de la Botoşani şi au colaborat pentru o Europă unită.
Doamna Gulten Abdula, vicepreşedinte al UDTR şi preşedinta Comisiei de Cultură a Uniunii, a prezentat în cadrul acestor manifestări cartea „Hz. Mevlana“ şi o expoziţie foto-documentară care a reunit imagini din România şi Turcia ca un mesaj de convergenţă religioasă a culturii turce.
Expoziţia de anul acesta ca şi cartea au avut un mare succes, având în vedere faptul că a fost găzduită timp de două săptămâni de Muzeul de Istorie din Botoşani şi vizitată de mulţi vizitatori. Pentru activitatea sa, doamna Abdula Gulten a primit din partea Comisiei Europene în România medalia „9 Mai“.
A. A.