Bir zamanlar Türklerin yoğun olarak yaşadıkları yerlerden biri Maçin’dir. Maçin’de şirin bir camii ve bir türbe bulunmaktadır.
Bir rivayete göre, şöyle: Bügünkü mezarın bulunduğu yere, adamın biri odun ve kereste yığımış. Gece rüyasında, başka, iri bir adam görmüş. Rüyada adam, bu odunları üzerimden kaldırın, demiş. Böylece, mezarın yeri belli olmuş ve üzerine bir türbe yapılmış. Bu türbe, iyine de, İshak Baba’ya ait olduğuna inanılmaktadır.
İshakça kasabası Tulça vilayetine bağlıdır. İshakça adını İshak Baba’dan almıştır. Bu şehirde bir de camii vardır.
Bir rivayete göre, İshak Babayı, imam Osman Zulbie’nin hanımı rüyasında görmüş. İshak Baba’nın omuzunda peşkiri, elinde ibriği, Tuna’ya doğru gidermiş, ve selamlaşarak, kadına, „Ben İshak Baba’yım“ demiş. Bu sebeple, camiye yakın bir yerde, türbe yapılmış, etrafı tahta ile çevrilmiştir.
İshakça halkı, halen, İshak Baba’nın geceleri kalkıp Tuna nehrine giderek abdest aldığını söylüyorlar. Bu sebepten, halkın İshak Baba’ya saygısı tükenmemiştir.
İshak Baba hakkında anlatılan menkıbe ise, şöyle: Üç aga kardeş varmış. İsimleri, İsmail, İshak ve İbrail imiş. Bu kardeşler, ayrı yerlerde savaşmışlar, şehit olmuşlar ve üç yerin adı da üç kardeşten kalmış. İshak adlı kardeş, İshakça’da yaşamını ittirmiş. Savaşırken boynu kılıçla düşman tarafından kesilmiş. Böylece bu yer İshakça adı ile anılır.
İsmail adlı kardeş de halen İsmail anılan yerde ölmüş. Şimdi İsmail şehri, İshakça’nın kuzey doğusunda, Moldova’da.
Üçüncü kardeş İbrail, Tuna nehrinin kuzey batısında, ilk belde olan İbrail, Römence Braila adlı yerde ölmüş.
Bu türbe Köstence vilayetine bağlı, Başpınar (Römence Fantana Mare) köyünde bulunmaktadır. Bulgaristan sınırına yakın olan tamamen Türklere ait bir köy vardır. Burada Osmanlı’dan kalan bir camii ve bir çeşme’de vardır. Bu köyde yaşayan tüm Türklerin başka bir özellikleri, „beyaz“ Türkler oldukları geçerlidir.
Türbedeki zatı yöre halkı, sığırtmaç evliya, inekçi evliya olarak isimlendirmektedir.
Bir zamanlar, Başpınar halkının büyük dedelerinin sığırları çokmuş. Salih adlı bir sığırtmacı ayarlamışlar, ve sığırtmaç oğlunu’da buzağıcı koymuş. Günün birinde, buzağlarla sığırlar çeşme başında birbirine karışmış. Bunu duyan sığırların sahipleri, süt kaybettiklerini şikayet etmişler. Sığırtmaç’a küfürde bulunmuşlar, ona tükürmüşler. Sığırtmaç, ise, boynunu eğerek, „Hey Allah’ım, buzağılar emmesinler“ demiş. Ve isteği gerçekleşmiş.
Bunu gören sığırların sahipleri, o adam’da bir şey var diyerekten, kıra gelmişler, özür dilemişler. Sığırtmaç „emsinler“ demiş ve kaybolmuş. Kaybolduğu yerde türbe inşa edilmiş. Üstüne cami yapmışlar.
Ve hikayeye, efsaneye, şunlarda ekleniyor. Günün birinde bir nine oraya su getirmiş, ertesi gün su yok olmuş. Fakat, birilerin, ayaklarının yaş izini görürmüş. Devamlı, ölünceye kadar, o nine oraya, türbe inşa edilen yere, su taşmış. Halk, sığırtmaçın evliya olduğunu anlamış, ve devamlı bir ibriğe su doldurmuş. Ölenleri, ondan sonra, gidip o yapılan türbenin etrafına gömmüşler.
Boğazköy, bügünkü Cernavoda isimle adlandıran kasaba, Mecidiye şehrinin yaklaşık 25 km kadar batısında ve Tuna kıyısındadır. Boğazköy’de camii bahçesinde bir de türbe yer almaktadır.
Muharebeden sonra, halk yerden bir mum yandığını görmüş. Orada bir evliya var demişler ve mum yakmaya başlamışlar.
Daha sonra ışık yanan yer kazılmış ve bulunan kemikleri caminin bahçesine taşımışlar. Üzerine bir türbe yapmışlar. Muharebede şehit olduğu için „Şehit Baba“ adını verdikleri bir türbe yapmışlar. Şimdi Şehit Baba Türbesi betondan, yeşile boyandı, mum yeri ve mumdanlığı olan bir türbedir.
Prof. Dr. İBRAM NUREDİN
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Sultanii înşişi, majoritatea dintre ei, sprijineau şi profesau uneori câte o ramură a feluritelor arte umane, dintre care la otomani au fost cultivate cu deosebire: muzica, caligrafia, desenul, pictura, compactoria, daurirea, inciziile, decoraţia cu stuc, faianţă şi relief, ţesăturile şi tapiseria.
Instrumentele muzicale în general erau diferite de instrumentele clasice universale din zilele noastre, însă unele se asemănau cu cele existente în lumea europeană. În secolele XV-XVI erau folosite următoarele instrumente: nai (ney), psalterion (kanûn), lut (ûd), tambur (tanbur), un fel de liră cu 12 coarde zisă çogür, violinuţă (kemençe), cobuz (kopuz, mai ales printre ieniceri şi la hotarele Rumeliei), clarinet-oboi (zurna), ţambal (nakkare), dairea (daire, şi tef), ţimbal (zil), instrument cu trei coarde (bağlama), corn (nefir) de forme variate, tobă mare (davul), tobă de luptă (kös), şi altele, care uneori se prezentau sub forme regionale variate.
Muzica avea reguli scrise în diferite lucrări numite de obicei Ilm-i edvâr, „Ştiinta perioadelor“. Pe timpul lui Murad al ll-lea a trăit şi a scris cartea sa, Edvâr-i musiki, „Perioadele muzicii“, maestrul Hızır bin Abdullah, închinând-o sultanului, care iubea mult muzica şi literatura. Sultanul Yavuz Selim, oricât de aspru şi de războinic era, îndrăgea muzica şi a adus de la Tebriz mai multi muzicieni iranieni, care erau mari artişti în ale acestei arte. Multe din creaţiile muzicienilor otomani s-au păstrat şi sunt cunoscute azi.
0 ramurfă deosebit de cultivată a artelor frumoase a fost la otomani caligrafia (hüsn-i hat), mai mult decât la popoarele europene. Scrierea se folosea nu numai în cărţi, în formele variate ale caligrafiei, ci şi pe tablete (levha) de pergament, hârtie, mătase, care ţineau loc de tablouri, apoi, pe lângă inscripţiile de rigoare la moschei şi palate şi înlăuntrul geamiilor şi ale mausoleelor (türbe), pe marginea cupolelor, în jurul ferestrelor, deasupra altarelor (mihrab) şi erau fie din stuc şi marmură, fie din faianţă, mai cu seamă în culori albastre, verzi, albe, daurite. Această artă, din secolele de glorie XV şi XVI trezeşte şi astăzi admiraţia tuturora la Brusa, Adrianopol, Istanbul, precum şi în alte părţi.
Unii caligrafi au devenit celebri în Imperiul Otoman: Şeyh Hamdullah din Amasya (m. 1520) şi dascălul lui Hayreddin din Maraş (m. 1469), Derviş Mehmed Çelebi (m. 1592); unii au Iăsat opere educative pentru urmaşi, ca Hüsameddin, zis zerrin kalem, „condei de aur“. O capodoperă caligrafică în scrierea zisă divanî, este una din multele Şehnâme „Cartea Şahului“ scrisă pentru sultanul Soliman de Mîr Seyid Hüseyin din Hoy; istoricul geograf şi matematician amintit Nasuh Matrakçi a fost de asemenea un vestit caligraf (hattât). Forţa tradiţiei musulmane, în special a arabilor, explică slaba dezvoltare a picturii, fără a fi fost însă neglijată. Se ştie că chipul zugrăvit sau dăltuit este interzis de religia islamică.
Interes deosebit faţă de pictură a manifestat sultanul Mehmed al ll-lea, la a cărui invitaţie a venit, în anul 1479, la Istanbul veneţianul Gentile Bellini, făcându-i padişahului celebrul portret, păstrat astăzi în National Gallery din Londra. Totuşi, pe lângă mulţii desenatori care au lăsat minunatele decoraţii geometrice şi florale în arhitectura din cele trei capitale successive ale Imperiului otoman – ca Üstad („Maestrul“) Ali bin llyas, la geamia şi mausoleul verde din Brusa, sau Şahkulu adus la Istanbul de Selim cel Aspru, el însuşi pictor, după cum scrie Chalcocondil, care a reprezentat victoria acestuia de la Çaldıran asupra iranienilor şi a trimis tabloul acesta venetielbilor -, sau ca Üstad Osman, care a creat admirabilele compoziţii ilustrative la Hünernâme, „Cartea Artei“ a lui Seyid Lokman, apoi pictorul în sens occidental Nigârî Haydar (m. 1572), de la care au ramas mai multe portrete de şevalet, ca acela al lui Mehmed al II-lea, Barbaros Hayreddin paşa, sultan Selim al ll-lea, şi alţii.
Vechea arta a ceramicii şi a faianţelor, pornită din Babilon şi din China, şi ajunsă la mare spectaculozitate în Iranul musulman, a cunoscut o înflorire uimitoare la turcii otomani. Centrele acestor arte au fost Niceea (Iznik) în secolele XIV-XV, apoi Kütahya, mai ales în secolele următoare, iar cele mai de seamă creaţii în acest domeniu au fost înălţate pe rând în cele trei capitale successive otomane: Brusa, Adrianopol şi Istanbul.
În privinţa ţesăturilor şi stofelor Brusa s-a impus în tot Orientul şi Occidentul, în secolul XV-XVI, ca centru al diferitelor varietăţi de camhă (kemha) din mătase, camhă cu fire de aur, serâser („cap la cap“), atlas dibâ tot din mătase, zerbaf sau zerbaft, „ţesut în aur“, şi altele, terminologia cărora este aproape exclusiv iraniană. Ţesăturile şi stofele turceşti, aflate azi în muzeele mari ale lumii şi în colecţii particulare, sunt tot atâtea valori din punct de vedere al culorii, decorativului şi al calităţii. În acest scop s-au promulgat legi (kanunâme) şi s-au luat şi controlat măsuri de perfecţionare în mod continuu. În afară de oraşele menţionate s-au făurit în această privinţă alte realizări şi în alte locuri, în epoca otomană, ca Denizli, Ankara, Tosya, Bilecik, Sakız (Chios) – unde existau şi temeiuri vechi bizantine – apoi la Mosul, Alep (Haleb), Damasc (Şam) şi Bagdad.
Covoarele turceşti au crescut în importanţă şi în semnifica-ţie, tot în această epocă şi pe plan universal. Nu trebuie să se uite că la populaţiile turceşti nomade covorul (halì, kalì) îndeplinea o functie inexistentă în societăţile europene, aceea de a crea posibilitatea unui mediu familiar sau social, fiindcă oamenii se aşezau şi şedeau pe covoare, nu pe scaune, şi chiar masa o luau pe covoare; în plus, în civilizaţia musulmană credincioşii aveau acasă sau purtau cu ei în deplasări tipul de tapiţerie zis seccade, „covor de rugăciune“, „de prosternare“. Încă în secolulal XIII-lea, veneţianul Marco Polo, ajungând şi în Asia Centrală, vorbeşte cu admiraţie de covoarele turceşti locale, mai târziu, în vremea Renaşterii, pictorii veneţieni sau florentini introduc în tablourile lor de multe ori covoare aduse din „Turchia“, în secolul al XV-Iea.
Arta aceasta a fost popularizată în Asia Mică încă de selgiucizi, începând cu secolul XI-Xll. În pluralitatea felurilor de covoare care caracterizează diferite popoare şi civilizaţii asiatice, caracteristicile limpezi ale covoarelor turceşti – în sens otoman, nu în cel asiatic de „turcoman“ – sunt frumuseţea şi armonia culorilor, simplitatea desenurilor, în raport cu alte covoare, şi îmbinarea între geometrism şi naturism cu predominarea primei forme; însă, în acelaşi timp, considerindu-le în bloc, covoarele turceşti oferă o mare varietate de forme şi realizări artistice. De-a lungul secolelor s-au precizat unele caractere specifice anumitor regiuni sau anumitor oraşe. Cele mai celebre, fiind totodată cele mai frumoase şi mai scumpe, sunt covoarele de Uşak, Bergama, Konya, Zile, Sivas, Kirşehir, Isparta, Lâdik, lzmir (Smirna), Menemen, Edirne şi Istanbul.
Istoria Imperiului Otoman; autor Aurel Decei
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
România este onorată şi bucuroasă să găzduiască întâlnirea la nivel înalt a Trilateralei România-Bulgaria-Turcia, iniţiativă de cooperare subregională, născută din dorinţa sinceră de a întări conlucrarea între ţările şi popoarele noastre. Ea şi-a dovedit viabilitatea şi vitalitatea în timp, semn că există atât interese convergente, comune statelor noastre, cât şi o voinţă politică fermă de a acţiona pentru întărirea democraţiei, a bunei vecinătăţi şi a cooperării în domeniul politic, economic, social şi militar.
Putem afirma că tocmai astfel de iniţiative, substanţiale în fundamentarea şi în demersul lor, au contribuit la stabilizarea zonei, confruntate cu o criză majoră, determinată de destrămarea conflictuală a fostei Iugoslavii, la găsirea unor soluţii de durată acestor conflicte şi la crearea acelor condiţii, mecanisme şi instituţii care să împiedice apariţia unor crize asemănătoare în zona central-sudică a Europei şi în Balcani.
Istoria zonei, oricât de zbuciumată ar fi fost ea, este departe de a fi una a conflictelor permanente. Aş spune că nu conflictul, ci cooperarea, convieţuirea paşnică sunt caracteristice acestei arii de contact între culturi, civilizaţii şi religii. Toleranţa, dialogul, respectul diferenţei au fost şi sunt condiţii obligatorii ale vieţuirii pe aceste meleaguri şi nimeni nu pune la îndoială legitimitatea şi necesitatea acestui tip de abordare a problemelor.
Nu am ales întâmplător locul desfăşurării întâlnirii noastre.
Dobrogea este un spaţiu al convieţuirii paşnice, al respectului reciproc între români, bulgari, turci şi turcofoni.
Viitorul nu este un lucru care vine de la sine. Viitorul, fie că este al individului, fie că este al comunităţilor locale sau al naţiunilor, este o operă construită în deplină cunoştinţă de cauză. Eu cred sincer că misiunea noastră, ca responsabili politici este să imaginăm viitorul ţărilor noastre, plecând de la realităţile prezentului, de la datele trecutului şi de la interesele noastre pe termen mediu şi lung.
Vom discuta astăzi despre prezent şi despre constrângeri, cu gândul la viitor. Constrângerile şi sfidările sunt, practic, identice pentru ţările noastre. În plan politic, dorim cu toţii să dezvoltăm şi să consolidăm societăţi democratice, tolerante şi deschise, cu cetăţeni conştienţi, care-şi asumă responsabilităţi, cu societăţi civile puternice, care să poată lupta eficient cu birocraţie şi cu corupţia.
În plan economic, dorim să construim economii funcţionale de piaţă, cu o capacitate concurenţială crescută, capabile să îndeplinească pe deplin criteriile de aderare la Uniunea Europeană, dar mai ales să ofere cetăţenilor bunăstarea pe care şi-o doresc.
În plan social, dorim să consolidăm societăţi moderne, bazate pe solidaritate, justiţie socială, acces la servicii publice eficiente de educaţie şi sănătate, care să asigure în practică principiul egalităţii şanselor şi reducerea polarizării sociale. Stabilitatea şi liniştea socială sunt condiţii importante pentru o dezvoltare durabilă a ţărilor noastre.
Lumea în care trăim leagă tot mai mult dezvoltarea de gradul de integrare în economia globală, în procesul de mondializare. Acest fenomen ne obligă să constatăm că asigurarea stabilităţii şi securităţii interne şi externe a statelor devine esenţială. Ţările noastre doresc să-şi rezolve aceste probleme atât prin eforturi proprii, cât şi prin cooperare bi şi multilaterală, inclusiv prin integrarea în organisme de securitate colectivă.
În puţină vreme, atât România cât şi Bulgaria se vor alătura Turciei ca membri cu drepturi depline ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Profit de ocazie pentru a mulţumi încă o dată Turciei pentru susţinerea candidaturilor României şi Bulgariei şi sunt sigur că şi domnul Pârvanov împărtăşeşte aceleaşi sentimente faţă de poziţia consecventă a Turciei.
Noua noastră ipostază, noul nostru statut implică o serie de noi responsabilităţi şi obligaţii. Vom aborda în cursul întâlnirii noastre rolul României, Bulgariei şi Turciei în consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiune, în preluarea unor sarcini şi responsabilităţi sporite în cadrul NATO, în special pentru întărirea flancului ei sudic.
Ca aspirante la integrarea în Uniunea Europeană, ţările noastre au avut şi au un parcurs dacă nu identic, cel puţin similar. Întărind cooperarea noastră politică, împărtăşind experienţa noastră în abordarea negocierilor şi promovând proiecte comune, împreună cu ţările membre ale Uniunii Europene vom reuşi să ne atingem obiectivele propuse. Din perspectiva noastră, orizontul anului 2007 este unul realist pentru integrarea României şi Bulgariei. În acelaşi timp, România este adepta principiului “uşilor deschise” atât în ceea ce priveşte aderarea la Uniunea Europeană, cât şi în privinţa extinderii NATO.
Credem sincer că Turcia trebuie să adere la Uniunea Europeană în cel mai scurt timp cu putinţă şi susţinem ferm candidatura ei.
România susţine de asemenea propunerea secretarului general al NATO privind elaborarea unei strategii comune a Organizaţiei cu Uniunea europeană, privitoare la viitorul ţărilor din Balcani. Trebuie să fixăm foarte clar obiectivele şi scopurile acestei iniţiative, pentru a da un curs ireversibil evoluţiilor pozitive din zonă, pentru întărirea democraţiei, a respectului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pentru edificarea unui spaţiu al toleranţei, dialogului şi cooperării neîngrădite între ţările şi etniile din zonă.
Un al treilea subiect de maxim interes îl reprezintă evaluarea activităţii unor organizaţii şi iniţiative regionale din care fac parte ţările noastre, precum SEECP (Procesul de Cooperare în Sud-Estul Europei) OCEMN (Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră), Pactul de Stabilitate, SECI. Putem începe această analiză de la două constatări: anume că aceste iniţiative se dovedesc utile, şi, doi, că, pe măsură ce îşi definesc mai bine identitatea proprie şi domeniul de competenţe, ele devin mai performante şi răspund mai bine nevoilor ţărilor membre.
România crede că, o dată depăşite greutăţile inerente oricărui început, trecem într-o nouă etapă a cooperării în Europa central-sudică şi de sud-est, în care toate ţările membre, pe orizonturi diferite de timp, acţionează în direcţia integrării în Uniunea Europeană care, la rândul ei, cunoaşte o structurare pe identităţi regionale marcate, cum ar fi Benelux, ţările nordice, Grupul de la Vişegrad, Iniţiativă Central Europenă etc. În ceea ce priveşte ţările din regiunea noastră, credem că SEECP poate fi un astfel de vector al apropierii mai rapide a regiunii de procesele de integrare europeană. Noi credem că se impune organizarea cât mai rapidă a unor conferinţe regionale pe diverse domenii de interes, începând cu o Conferinţă Regională pentru Afaceri.
Un alt domeniu important al cooperării regionale şi subregionale îl reprezintă lupta împotriva terorismului internaţional, a criminalităţii organizate, a traficului de fiinţe umane, arme şi droguri, a imigraţiei ilegale. SECI este un instrument performant, aflat la îndemâna noastră, care trebuie dezvoltat şi consolidat, pentru că produce efectele pentru care a fost gândit.
Am lăsat la urmă aspectele economice ale cooperării noastre, din dorinţa de a sublinia cât se poate de apăsat importanţa pe care o acordăm acestui domeniu esenţial pentru viitorul dezvoltării durabile din ţările noastre şi din regiune, pentru pacea şi stabilitatea lor. Este în logica lucrurilor că, fără a nega rolul esenţial care revine statelor noastre în conducerea procesului de dezvoltare economică în plan intern, acesta nu mai poate fi conceput fără întărirea cooperării internaţionale, pe diverse niveluri şi în diferite grade de integrare.
Trebuie să gândim împreună proiecte comune, mai ales în acele domenii vitale pentru o creştere economică sustenabilă, cum sunt cele care privesc marile infrastructuri de transport-autostrăzi, căi ferate, porturi, aeroporturi, linii de ferryboat etc. – şi de telecomunicaţii, inclusiv cele necesare funcţionării noilor tehnologii informatice, reţele de transport al energiei electrice, al petrolului şi gazelor naturale, crearea pieţei energiei în Balcani, cooperarea în producţie, protecţia mediului şi a resurselor naturale, agricultură, turism, etc .
Să găsim forme adecvate de finanţare, atât în regiune, cât şi în cadrul Pactului de Stabilitate şi al Uniunii Europene. De asemenea, organisme precum BIRD şi BERD cred că ar fi interesate să susţină astfel de proiecte complexe.
România acordă o deosebită importanţă dimensiunii economice a cooperării trilaterale, fiind convinsă că în viitor regiunea noastră va cunoaşte ritmuri înalte de creştere, devenind tot mai atractivă pentru investiţiile străine. Depinde doar de noi să oferim investitorilor atât argumente, dar mai ales condiţii pentru a fi implicaţi cât mai mult în proiectele noastre economice.
Zona noastră are acum o nesperată ocazie, pe care aş califica-o drept unică şi istorică, de a-şi depăşi statutul de subdezvoltare şi de a-şi schimba imaginea de spaţiu de instabilitate şi de insecuritate, printr-o acţiune politică responsabilă şi coerentă a tuturor statelor interesate, a naţiunilor noastre. Nu vom putea profita pe deplin de această şansă decât lucrând împreună, armonizându-ne poziţiile, cooperând pe cât mai multe planuri, oferind lumii un exemplu de dezvoltare regională reuşită, în acord cu nevoile şi aspiraţiile cetăţenilor ţărilor noastre.
În fond, ca şi proiectul Europei Unite, care implică mai mult decât simpla admitere de noi membri în Uniunea Europeană, şi cooperarea în plan regional şi trilateral pleacă de la nevoia şi obligaţia solidarităţii între naţiunile lumii libere şi democratice. Această solidaritate implică existenţa unui set comun de valori pozitive, în care cetăţenii cred şi se recunosc, pe care se simt datori să le apere şi să le promoveze. Ţările noastre s-au dovedit solidare în procesul de aderare la Uniunea Europeană şi la NATO şi este, cred eu, în interesul lor să extindă solidaritatea din plan politic şi militar în domeniul economic şi social.
Doresc să închei, urându-vă şedere plăcută în România şi exprimându-mi convingerea că întâlnirea noastre va da un nou impuls cooperării între România, Bulgaria şi Turcia.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
Departamentul Comunicarii Publice – 03 iunie 2003
Pagini realizate de Ervin Ibraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
İslâm dini, ilim, irfan, hikmet ve hakikat dinidir. Her hükmü, insanın yapısına ve hayat düzenine uygun olan, dünya ve ahiret saadetini temin eden bir dindir. İslam Dininin insanlığa ilk mesajı “oku” olmuştur. Bunun anlamı üzerinde çok iyi düşünmek gerekir. Çünkü insan, okumak ve öğrenmekle doğruyu bulur, mutluluğa erer, vatanına ve milletine yararlı olur.
Günlük hayatımızdaki ihtiyaçlarımızı düşündüğümüz zaman, bunların elde edilmesinde ilmin, fennin ve sanatın büyük bir rolü olduğunu görürüz. Bunlar da ancak, okuyup yazmak, eğitim ve öğretim görmekle mümkündür. Dinimiz, erkek-kadın her müslümana, okuyup öğrenmeyi farz kılmıştır. Çocuğa verilecek ilk ve en iyi terbiye, aile ocağında başlar; okulda gelişir ve cemiyette yaygınlaşır. İyi veya kötü alışkanlıklar, çoğunlukla çocukluk ve gençlik çağlarında edinilir. Çocukların yetiştirilmesinde, hayattaki başarılarında, topluma faydalı bir insan olmalarında yegâne unsur; aile, okul ve çevredir. Okuldan beklenilen, ailenin çocuğa verdiği güzel terbiyeyi geliştirmek, varsa kötü alışkanlıklardan vazgeçirmek ve ona daha olgun bir kişilik kazandırmaktır. Çocuklar, zamanlarının büyük bir bölümünü okulda geçirdikleri için, onları iyiye ve doğruya yönlendirmede, okulda aldıkları eğitim ve öğretim önemli rol oynar. İnsan, ruh ve bedenden oluşan akıllı bir varlıktır. Bu nedenle, çocuğu sadece maddi veya sadece manevi yönden yetiştirmek, onu yarı yarıya ihmal etmek olur. Çocuğun yetiştirilmesinde asıl olan, onun her iki yönünü de dikkate almaktır. Bir çocuğa verilecek eğitim ve öğretim esnasında onun, din ve ahlâk eğitimini de, ihmal etmemek gerekir. Çünkü, maddî ve mânevi yönü ile yetiştirilmemiş olan bir çocuğun, kendisi, ailesi ve beraber yaşadığı toplum için pek yararlı olamayacağı açıktır. Çünkü, mânevî terbiyeden mahrum olan bir insan, maddeciliğin, gururun ve bencillik duygusunun içinde kalır ve sadece kendini düşünür. Anne ve babanın çocukları ile ilgilenmesi, onları sevmesi ve dinlemesi, onlarla konuşması ve anlamaya çalışması, çocukların iyi yetişmesi açısından çok önemlidir. Bir âyet-i kerimede, “(Ey Mûsâ! Sevilmen) ve benim nezaretimde yetiştirilmen için sana kendi sevgimi lütfettim” buyurularak, çocuk sevgisinin Allah vergisi olduğuna dikkat çekilmiştir. Öyle ise, çocuklarımızı sevelim ve sevgi dolu bir ortamda yetişmelerine gereken gayreti gösterelim. Makaleyi bir Hadis-i şerifle bitirmek istiyorum: “Çocuklarınıza iyi muamele ediniz. Onları güzel terbiye ediniz”.
Hazırlayan: Firdevs Veli
Yüksel GEMALMAZ
Siyah yeşil mavi ela
Çocuk bakışlar var ya
Süt mavisi gök mavisi
Tertemiz melekler gibi.
Sevap sevap gülüşler
Yumuk yumuk elleriniz
Çocuklar ne güzelsiniz
Ne irk ne dil ne deri.
Hep tertemiz yürekleri
Hepsi yalnız sevgiye aç
Şefkate ilgiye muhtaç
Oyununuz sesiniz elbiseniz.
Ne sevimli bilseniz
Biz kirletmesek sizleri
Sevap dolu dua dolu
Yüreğiniz ak pak kalsa.
Dünyanız öyle tertemiz
Öyle aydınlık olsa
Sizde tüm güzellikler iyilikler var
Siz cevhersiniz çocuklar.
Bu dünya sizinle güzel
Sizin için bunca kahır çekilir
Bin şükür Rabbimize
Sizleri vermiş bize
Sizde bütün umutlar
Ne güzelsiniz çocuklar.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
İslam dini, insanların birbirleriyle ilişkilerine büyük önem vermiştir. Müslümanların ilişkilerinde samimiyet, güvenilirlilik, tevazu, sadelik, nezaket, sevgi ve saygı esastır.
Müslümanlıkta insanların güvenini kazanmak ve dürüst olmak, güzel ahlakın bir özelliğidir. Bir kişinin karşısındaki bir insana güvenmesi, onun da bu güvene layık olması; elbetteki çok önemlidir. Güvenilmeyen insanlardan oluşan toplumların maddi ve manevi alanda ilerlemeleri mümkün değildir.
Günlük hayatımızda güvenilir olmak son derece önemlidir. Amir memuruna, memur amirine, işçi işverenine, müşteri satıcısına, kişi dostuna güvenmezse böyle bir toplumda mutluluktan bahsedilemez. Ekonomik ve toplumsal hayatın devamı ve verimliliği, insanların birbirine karşı güvenine bağlıdır. Ölçtüğünü eksik ölçen, tarttığını eksik tartan, malın gerçek fiyatını söylemeyen, konuştuğu zaman yalan söyleyen, sır tutmasını bilmeyen, yetimlerin malını yiyen insanlar bu davranışlarını müslümanlıkla nasıl bağdaştırabilirler? Bunlara dürüsüt insan denilebilir mi?
Müslüman, aynı zamanda dürüst, güvenilir ve başkalarına zarar vermeyen insandır. Birbirine güvenmeyen fertlerden oluşan bir toplum geleceğinden emin olamaz. Verdiği sözde durmamak, insanın kıymetini ayaklar altına alacak derecede bir noksanlıktır. Güven duygusu toplumda tuğlaları birbirine kenetleyen harç gibidir. Harç olmazsa duvar her an yıkılabilir, güven duygusu olmayan toplumda birlik ve beraberlikten, huzur ve mutluluktan söz edilemez. Söylediği yalanlarla halkı aldatan, yaptığı hile ve desiselerle insanları kandırarak çıkar sağlayan kişi, içinde yaşadığı topluma en büyük kötülüğü yapmış ve büyük bir günah işlemiş olur, Yüce Allah Kur’an-ı Kerim’de “Ey iman edenler! Allah’tan korkun, kötülük yapmaktan sakının, doğru söyleyin” buyurmuştur. Bir hadisi şerifte de, “Bizi aldatan bizden değildir.” buyrulmuşdur.
Güvenilir müslüman olmanın temeli, her türlü şüpheden uzak olarak Allah’a iman etmek, emirlerini tutmak, yasaklarından kaçınmak mal ve mülkün Allah’a ait olduğunu bilmek onun kudreti önünde eğilmek ve ölümden sonra O’nun huzurunda hesap verileceğine inanmak böylece, herkese iyilik yapmak, kötülüklerden uzaklaşmak, başkalarına zarar vermekten, kaçınmaktır.
Hazırlayan: Firdevs Veli
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
İbadet; bir Müslüman’ ın Yüce Allah’ın varlığını, birliğini ve büyüklüğünü tasdik etmesi, O’na teslimiyetle boyun eğmesi, O’nun kulu olduğunu bilmesi ve saygı ile O’na itaatte bulunması demektir. Öyle ise ibadet, insanın asli görevidir. İnsana yakışan da, bu görevini yerine getirmesidir. Zaten insanın yaratılış gayesi, Allah’a kulluk etmektir. Nitekim Yüce Allah Kur’an-ı Kerim’de “Ben cinleri ve insanları ancak bana ibadet etsinler diye yarattım” buyurmaktadır. Diğer bir ayeti kerimede de “Hanginizin daha iyi amel işleyeceğini denemek için, ölümü ve hayatı yaratan odur. O, Azizdir, Gafurdur, her şeye galiptir, çok affedendir” buyurulmuş ve kulun, işlediği amelleriyle imtihana tabi tutulduğu belirtilmiştir. İbadetler, sırf Allah rızası gözetilerek yapılmalıdır. Çünkü Allah’ın emri olan ibadetler, ancak samimiyetle ve ihlasla yapıldığında makbul olur ve sahibini kötülüklerden uzaklaştırır. İnsan, yaşayabilmek için, Allah’ın ihsan ettiği sayısız nimetlerden faydalanmaktadır. Allah’ın nimetlerinden faydalanmadan, hayatını sürdüren hiçbir canlı varlık yoktur. Bu nimetlere şükretmek gerekir. Allah’ın vermiş olduğu nimetlerin en büyük şükrü de, ibadetlerimizdir. İbadetin sahası çok geniştir. Allah rızası gözetilerek yapılan her iş, bir ibadettir. İslam, gösteriş ve riya olmadığı müddetçe, insanlığa faydalı olan her türlü sosyal çalışmayı ibadetten saymıştır. Ancak bu güzel fiil ve davranışlar; namaz, oruç, zekat ve hac gibi temel ibadetlerin yerine asla geçemez ve onların sorumluluğunu düşüremez. İbadet, kalpteki imanın bir alameti ve dışa yansıyan bir görüntüsüdür. İbadet imanın gıdası, kalbin cilası; ahlak ve faziletin menbaıdır. İbadetler, kalplere Allah sevgisini yerleştirmek, bütün kötü düşünce ve davranışlardan arındırmak yönünden çok önemlidir. Zira Cenab-ı Hak Kur’an-ı Kerim’de “Sana vahyedilen kitabı oku, namazı da dosdoğru kıl. Çünkü namaz, hayasızlık ve kötülüklerden alıkoyar. Allah’ı anmak, elbette ibadetlerin en büyüğüdür. Allah, yaptıklarınızı bilir” buyurarak, ibadetin insanı kötülüklerden uzaklaş-tırdığını belirtmiştir. Meselâ; günde beş vakit namaz kılmak suretiyle Allah’ın huzuruna duran bir insan, Rabbini hatırlamış ve he-sap gününü unutmadığını ortaya koymuş olur. Allah için malının bir kısmını fakire zekat olarak veren bir insan, muhtacın sıkıntısını gidermiş, onu gözetmiş, sosyal dayanışmayı sağlamış bulunur. Oruç tutan da, nefsini islah etmiş, yoksulların durumundan haberdar olmuş olur. Öyle ise, yaratılışımızın gayesine uygun olarak hareket edelim; verilen nimetlere karşı en büyük şükür olan ibadetlerimizi ihlas ile yerine getirelim. Yaptığımız her işte Allah rızasını gözetelim, haktan, adaletten, doğruluk ve samimiyetten ayrılmayalım ki, her iki dünyada mutluluğu tadalım. İba-detlerimizin, günahlarımızın bağış-lanmasına vesile olduğunu da unut-mayalım.
Sayfayı hazırlayan: Firdevs Veli
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Bir yandan tatile gideceğiniz için seviniyor, diğer yandan bavul hazırlama buhranı geçiriyorsanız, sakinleşin. Bu konuda birkaç önerimiz var. Tatile gitme fikri her ne kadar heyecan verici olsa da, işin sıkıcı kısmı bavul hazırlamaktır. İster bir haftalığına, ister bir aylığına gidiyor olun fark etmez. O giysiler yatak ve bilumum koltuklar üzerinde kat kat yığıldıkça, az ve öz götüreyim deyip de her türlü çabaya rağmen bavulları, çantaları doldurdukça içiniz sıkılır da sıkılır. Bu yorucu işten kaytarmak mümkün olmadığına göre, tüm gardrobunuzu taşımadan nasıl bavul hazırlanacağı konusunda birkaç öneri sunalım istedik.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
6 kişilik
8 yumurta, 1 litre süt, 1 su bardağı şeker
1 su bardağı şeker, 1 su bardağı su
Krem karamel için öncelikle karameli hazırlayın. Bunun için bir su bar-dağı su ve bir su bar-dağı şekeri küçük bir kapta, kısık ateşte pişirin. Şekerin rengi karamel rengini al-dığında aşırı koyu-laşmadan ocaktan alın. Hazırladığınız karameli, özel krem karamel kaplarının veya ısıya dayanıklı çukur derin bir kabın dibine dökün. Başka bir kapta yumurtaları çırpın. Süt ve şekeri de ekleyin ve çırpmaya devam edin. Hazırladığınız karışımı karamelin üzerine dökün. Krem karamel kabın için su dolu daha büyük bir kabın içine oturarak fırına sürün. Orta ateşte, üzeri pembeleşene dek pişirin.
Son moda renkler veya ten rengi olsun farketmiyor, yaz mevsimi ojesiz geçmez
Güneş pırıl pırıl parlamaya başladı mı, tüm detaylar gözler önüne serilir. İşte bu dönemde bakımlı ve estetik olmak her zamankinden daha fazla önem kazanıyor. Eller her zaman, ama özellikle ayaklar, hele incecik tek bantlı sandaletler içindeyse mutlaka bakımlı olmalı. Bir de uygun renkte oje sürdünüz mü tamamdır, şıklığınız tüm ayrıntısıyla kusursuz olur. Birbiri ardına çıkan yeni ürünler, yeni renkler kusursuz güzelliğin peşinde olan kadınların beğenisine sunuluyor. Bu hareketlilikten ojeler de payını alıyor. Ojelerde sadece yeni renkler değil tırnak sağlığına yönelik formüller de geliştiriliyor. Mesela içeriklerinde kalsiyum, silisyum ve sülfür matriksini gibi maddeler bulunan ojelerin besleyici özelliği var. Tırnakların kırılmasını ve zarar görmesini engelleyen bu ojelerin alerji olasılığı da bulunmuyor. Geliştirilen formülleriyle çabuk kuruyan ojeler, tırnaklarıza parlak ve pürüzsüz bir görünüm kazandırıyor.
“Ojenin de modası olur mu?” demeyin. Her alanda olduğu gibi tırnaklardaki renklilik de modaya göre belirleniyor.
Makyajda olduğu kadar tırnaklarda da yazın ‘hit’i pembe. Koyu ve açık pembe tonlarındaki ojeleri sezonun en çok tercih edilenlerinden. Geçen yaza damgasını vuran lila bu yaz da parmaklardaki ağırlığını sürdürüyor. Kırmızı ise tahtını koruyor. Beyaz, tırnak rengi ve pastel tonlardaki ojeler de her zaman olduğu gibi sadelikten hoşlananlardan ilgi görüyor.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Kışın son günlerini yaşadığımız, sıcak günleri iple çektiğimiz şu günlerde, mağazalar vitrinlerinde yaza kucak açtı bile! Bu yaz tüm kıyafetler enerji dolu hafif ve rengarenk…
2003 yazında, bluzlardan pantolonlara, hatta bikinilere kadar tüm kıyafetler olağan üstü bir renk cümbüşü içerisinde olacak. Tek renk hakimiyeti yok! Her sezonun rengi beyaz, bu yaz biraz dinlenme fırsatı bulurken, pembe bahar ve yaz aylarının gözdesi olacak. Hanımlar bu yazı çiçek, geometrik desenli emprimeler, V yaka – doğu motifleri işlemeli bluzlar, el örgüsü hırkalar, her mevsimin vazgeçilmesi jean pantolonlar, 60’lı yılların bele oturan ceketleri, kimono tarzı bluzler, ultra mini etekler, kargo pantolonlar ve ayakları özgürleştiren sandaletlerle geçirecekler…
Yılın saç modasında da renk cümbüşü göze çarpıyor… Birbirine tezat 3 yada 4 ayrı renk tonu artık tek bir saçta görmeniz mümkün. Aynı saçta kahveler, bej sarılar ve koyu kızılları, ayrı ayrı paketler içinde uygulayarak yapılan bu “prizma” modeli bu yaz çok tutulacak! Makyajda ise yazın hafifliğine ve sıcaklığına uygun pembe tonlarla yüzünüz daha da gençleşecek!
Gerek makyajda, gerekse kıyafetlerde bu sezon en çok karşılaşacağımız renk, “gül pembesi”.
Sayfayı hazırlayan: Nurcan İbraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
În perioada 15-22 iunie a avut loc la Orşova Festivalul Minorităţilor Naţionale, manifestare ajunsă deja la cea de a II-a ediţie la care participă diferite formatii ale minorităţilor naţionale din ţară. Diferite ansambluri vor să-şi facă cunoscute cu acest prilej tradiţiile, obiceiurile, cultura. Dintre aceste grupuri amintim: Cehii, Maghiarii, Rromii, Tătarii, Sârbii, Nemţii şi nu în ultimul rând TURCII. Turcii din Constanţa doresc să-şi facă cunocute identitatea etnică specifică precum şi o parte din obiceiuri şi tradiţii prin intermediul ansamblului ,,Fidanlar“, al Uniunii Democrate Turce din România participantă pentru prima data la acest festival. Oamenii de pe aceste meleaguri au o idee vagă despre turci, aceasta fiind rămasă asemenea unui element în bagajul lor de cunoştinţe cu precădere datorită existenţei fostei Insule Ada-kaleh, (azi scufundată) în preajma căreia s-a construit Barajul Hidroenergetic ,,PORŢILE de FIER“.
Deşi puţin cunoscută, impresionanta lor poveste, în acest caz tristă, extrem de tristă, foarte puţin cunoscută, împleteşte un aer mistic de duioşie şi tandreţe nemăsurată în cuvinte…
Oraşul în care am fost găzduiţi ne-a uimit într-un mod special, prezentându-se ca într-o lume în care dăinuie veşnic pacea şi prietenia,între diferite naţionalităţi, religii ,rase, sau moduri de gândire. Înca din prima clipă în care am cunoscut uluitoarele şi fascinantele peisaje ale orasului, acestea ne-au rămas adânc întipărite în minţile şi sufletele noastre. Orasul Orşova ne-a uimit şi prin bogăţiile sale culturale şi istorice dar mai ales prin bogăţiile sale naturale.
Tabăra ne-a rezervat surprize precum: vizita la mănăstirea “Sfanta Ana”, o croazieră pe Dunare precum şi multe altele… Acest parteneriat cu celalalte grupuri, deşi foarte scurt ne face sa legăm noi punţi de prietenie şi de ce nu să punem pe viitor bazele unei lumi mai bune.
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Türk köstümleriTurk köstumleri bizlere tek birşey anma-mızı sağlıyor Gazi Mustafa Kemal, ATA-TÜRK, çünkü onun sayesinde bugün Türk olduğumuzu bütün dünyaya haykırabilioruz. |
Portul popular turcescPortul popular turcesc brodat cu mare atenţie în cele mai calde, frumoase şi prietenoase culori, roşu, auriu şi alb, culori pure rămase ale tinerilor moştenitori ai lui Gazi Mustafa Kemal supranumit ATATURK. Ismail Ghiulden |
Oraş încântător
Cu totul fermecător,
Inimi tu ai cucerit
Şi mereu ai fost vestit.
Străzile-ţi minunate,
De veselie inundate.
În oglinzile Dunării scăldate,
De lumina lunii luminate.
Oamenii tăi primitori,
Mereu cu ochii zâmbitori,
Privesc cu duioşie,
Şi plini de gingăşie.
Ismail Ghiulden, Ender Arif, Selmin Arif
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Drapelul rămâne simbolul unui popor, unei naţiuni, unui stat care preţuieşte mai mult decât orice comoară.
Drapelul României este un tricolor albastru, galben, roşu, având culorile dispuse în benzi verticale, de dimensiuni egale. Dar oare ştim îndeajuns totul despre el …?
Ca simbol vexilologic românesc, tricolorul albastru, galben, roşu este de dată relativ recentă, el apărând în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Despre istoria mai îndepărtată a steagului la strămoşii noştri, informaţiile sunt puţine şi lacunare.
Cu certitudine, geto-dacii (ramura nordică a marelui neam tracic) au avut ca simbol “draco”: un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de şarpe, realizat din metal (bronz) şi care se termina cu o serie de fâşii din pânză. Acest “draco” era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, “draco” scotea un şuierat datorită aerului care intra prin gura deschisă a animalului şi ieşea printr-un “fluier” din lemn prins la coadă. “Draco” nu a fost o “invenţie” geto-dacică, el fiind preluat de la popoarele de călăreţi de origine turcică cunoscute sub numele generic de sciţi. Oricum, prima atestare a utilizării unui “draco” de către geto-daci datează din sec. IV a.ch., o schiţare a unui astfel de steag fiind scrijelată în pasta crudă a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperită în aşezarea getică de la Budureasa, jud. Prahova. În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, războinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regăsindu-se redate şi pe monumente funerare ale unor ostaşi romani de origine dacică staţionaţi în Britania. Singurul exemplar păstrat – numai partea metalică – a fost descoperit în Germania, fără să se poată spune dacă piesa respectivă reprezintă un “trofeu” câştigat de o unitate militară romană în timpul luptelor purtate în Dacia şi dislocată apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesă capturată de la alte neamuri scitice, care o aveau ca simbol sau un “steag” al unei unităţi militare auxiliare romane recrutată dintre geto-daci şi care, conform practicii curente romane, îşi păstrau armamentul specific.
Roma, ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romană îşi avea “steagul” specific, “sigmum”, care era o reprezentare plastică turnată în bronz (acvilă, leu ş.a.m.d.), înfiptă în vârful unei hampe, pe aceasta din urmă fiind fixate şi diversele “decoraţii” (phalerae) pe care respectiva legiune le căpătase.
După formarea poporului român, în secolele IX-X, odată cu constituirea celor dintâi formaţiuni de tip statal atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, apar şi primele însemne heraldice româneşti şi, odată cu acestea, lacunare şi disparate informaţii privind “steagul cel mare” care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara “steagului cel mare” existau şi diferite steaguri ale cetelor boiereşti, fiecare în culori şi cu reprezentări heraldice specifice iar, mai târziu, existau diferite drapele şi stindarde ale unităţilor militare. Uneori, domnitorii îşi aveau propriul lor steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema ţării.
“Steagurile cele mari” au reprezentate pe pânză elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de bază a steagului Moldovei este, în general, roşu, iar cea a Ţării Româneşti alb sau o culoare deschisă (alb-gălbui), dar există şi excepţii. O astfel de excepţie o reprezintă chiar prima ştire scrisă, în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) în care ni se spune că pânza era din mătase roşie pe care era brodată reprezentarea heraldică a stemei: pasăre (cioară?) cu capul conturnat, având o cruce în cioc şi stând pe un pisc de munte.
Şi steagul Moldovei, în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, era tot roşu, având capul de bour cu stea între coarne şi flancat de soare şi lună. Din aceeaşi perioadă avem şi imaginea steagului domnesc al lui Ştefan în gravura redând bătălia de la Baia din 1467: flamură lungă şi îngustă, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) şi capul de bour pe restul jumătăţii pânzei.
După o relatare contemporană, delegaţia marilor boieri moldoveni prezenţi la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastră pe care era redat bourul cu stea între coarne.
În jur de 1600, steagul Ţării Româneşti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce ţine în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movilă era roşu, cu bourul având stea între coarne şi flancat de două semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisită cu galben şi avea înscris numele şi titulatura voievodului şi data când a fost făcut.
Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai păstrat nici unul “al ţării”. În schimb, există un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul roşu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroană princiară, având ca suporţi doi lei rampanţi, totul încoronat cu o coroană arhiducală susţinută de doi îngeri; la partea superioară a pânzei era scris numele şi titulatura. “IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI ŞI AL PĂRŢILOR MEGIEŞITE ARHIDUCE” Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, care este posibil să fi slujit şi ca steag al ţării. Pe o faţă a pânzei era brodată stema Ţării Româneşti flancată de sfinţii împăraţi Constantin şi Elena cu inscripţia: “KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698” iar pe cealaltă faţă era scena Botezului Domnului.
În perioada domniilor fanariote apar, pentru prima dată, îmbinate pe un steag şi simbolurile heraldice ale celor două principate româneşti; aşa cum este cazul cu steagul din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scrută vreme (decembrie 1806-august 1807), a domnit în ambele ţări; mătasea steagului era de culoare albă.
Şi steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul mişcării revoluţionare din 1821 a fost făcut pe modelul steagurilor ostăşeşti ale evului mediu. Pânza, din mătase albă, avea pictată, central, Sfânta Treime, flancată de doi sfinţi militari (Sf.Mucenic Gheorghe şi Sf.Theodor Tiron). Sub Sf.Treime, într-o cunună ovală din frunze de laur, era acvila cruciată a Ţării Româneşti şi, la stânga şi la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:
“Tot norodul românesc
Pe tine te proslăvesc
Troiţă de o fiinţă
Trimite-mi ajutorinţă.
Cu puterea ta cea mare
Şi în braţul tău cel tare
Nădejde de dreptate
Acum să am şi eu parte”.
Sub stemă era înscrisă data când a fost citită Proclamaţia de la Islaz, socotită ca moment “oficial” al declanşării mişcării iniţiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lângă flamura propriu-zisă sunt de amintiţi şi ciucurii care erau atârnaţi de hampă, sub ogivă; erau trei grupe de ciucuri, fiecare din acestea formate din fire împletite mai lungi, acoperite până la jumătate de fire mai scurte. Fiecare din aceşti ciucuri erau coloraţi bicolor: roşu/albastru, galben/albastru şi galben/roşu, ansamblul lor creând impresia tricolorului.
Prima reunire a celor trei culori, ca benzi separate de culoare, ca simbol vexilologic nu al principatului Ţării Româneşti, ci al unităţilor miliţiei pământene şi al navelor comerciale, datează din 1834, pe timpul domniei lui Al. D.Ghica. Benzile erau dispuse pe orizontală, cu fâşia roşie la partea superioară şi cea albastră la partea inferioară. Pe galben, era pictată acvila cruciată, încoronată, ţinând în ghiare un buzdugan şi o spadă, înconjurată de o cunună ovală din frunze de stejar şi laur; în colţuri, erau pictate acvile. Pornindu-se de la Hatişeriful din 1834, prin care sultanul aproba cele trei culori ca simbol vexilologic, adepţii “Partidei Naţionale” vor vedea în acest tricolor simbolul naţional al tuturor românilor. Fără îndoială că această opţiune a fost puternic influenţată de mişcarea naţională pe care noile forţe politce ale burgheziei o promovau în întreaga Europă, modelul vexilologic fiind cel francez: albastru, alb, roşu. După acest model, Belgia adoptă, la proclamarea independenţei sale, steagul negru, galben, roşu; revoluţionarii italieni – şi apoi statul italian – verde, alb, roşu etc.
În aceeaşi perioadă, a domniilor “Regulamentare”, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza împarte şi el drapele şi stindarde noilor unităţi ale miliţiei pământene. Culorile unităţilor militare moldovene sunt bicolore: pe pânza albastră sunt plasate la colţuri pătrate roşii. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne şi coroana princiară, în timp ce pe revers era pictat Sf. Gheorghe călare, ucigând balaurul; pe pătratele roşii era monograma domnitorului, “M”.
De notat că nici în această perioadă nu s-a ajuns încă la instituirea unui steag al “statului”, principalul steag al ţării fiind cel al domnitorului. Steagul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) era confecţionat din mătase roşie având marginile brodate cu flori de aur; central, un scut, timbrat cu coroana princiară, în care este acvila cruciată, scutul fiind susţinut de doi lei rampanţi; în spatele scutului sunt încrucişate o spadă şi un buzdugan, iar totul este plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, ţevi de tun, tobe şi ghiulele. Pe reversul steagului este pictat Sf. Gheorghe călare, omorând balaurul.
În contextul revoluţionar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state naţionale, şi revoluţionarii români, aflaţi la Paris la izbucnirea revoluţiei, vor arbora drapelul albastru, galben, roşu, cu albastru la hampă. Aşa va fi şi consfinţit, ca drapel naţional, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucureşti, deşi, iniţial, apăruseră drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontală, aşa cum fuseseră ele arborate de revoluţionarii români din Ardeal la Adunarea Naţională de la Blaj din 26 aprilie. Nu ştim motivul pentru care ardelenii au ales dispunerea culorilor pe orizontală; este posibil să fi fost un mimetism după tricolorul verde, alb, roşu al revoluţionarilor maghiari. Ar mai fi de notat că, iniţial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, roşu, cu benzile pe orizontală, pe alb fiind scris cu auriu “VIRTUS ROMANA REDIVIVA” (Virtutea romană reînviată). În decursul revoluţiei însă, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben.
Ca drapel naţional, tricolorul se impune în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, apoi, în a doua perioadă a domniei lui Cuza, fâşia roşie a fost dispusă la partea superioară. Odată cu venirea domnitorului Carol I, din 1867, atât steagul ţării cât şi drapelele şi stindardele unităţilor militare vor avea benzile dispuse pe verticală, cu albastru lângă hampă. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisă, culoarea “rece”, lângă hampă.
Trebuie făcută precizarea că între steagul naţional şi drapelele unităţilor militare au existat întotdeauna şi peste tot în lume diferenţe. La noi, drapelele militare au avut redată stema ţării pe centru şi în colţuri sigla suveranului, pe când steagurile naţionale, începând din 1872 când aceste aspecte sunt legiferate, nu. În 1948, regimul comunist, pentru a încerca să îndepărteze cât mai mult din tot ce a însemnat tradiţia naţională, a înlocuit nu numai stema ţării, rezultată din îmbinarea elementelor heraldice tradiţionale, cu una nouă, de sorginte sovietică, dar a şi plantat această nouă stemă pe tricolorul naţional. În decembrie 1989, oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag şi s-a revenit la ceea ce fusese steagul României din 1872 până în 1947.
Pagini realizate de Gülten Abdula
Judeţ Iaşi
Ctitorie a lui Vasile Lupu (1639) de plan triconc cu o turla pe naos si una pe pronaos si un pridvor deschis pe latura de vest. Fatadele sunt impartite in mai multe registre, fiecara cu alt tip de decor dar concordanta ca expresie generala, acoperite cu o fastuoasa ornamentatie in piatra (aurita initial), realizata in tahnica reliefului plat, cu motive indeosebi liniare si geometrice, de origine georgiano-armeana, islamica si baroca
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Ressam Burhan Doğançay, “Homege to Calligraphy” adlı tablo-sunu Avrupa Parlamen-tosu’na hediye etti. Avrupa Parlamentosu milletvekili Ozan Ceyhun, Doğançay’ın tablosunu hediye etmesinin “mo-dern laik Türkiye’nin Avrupa Parlamentosu’nda kalıcı bir şekilde temsili anlamına geldiğini” belirtti.
Doğançay’ın hediye tablosu, 19 Haziran’da çok sayıda milletvekilinin katıldığı bir kokteylde Avrupa Parlamentosu’na teslim edildi.
(Hürriyetim)
Aydın Doğan Vakfı tarafından düzenlenen 20. Aydın Doğan Uluslararası Karikatür Yarışması’nda birinciliği Necdet Yılmaz kazandı. ABD’li sanatçı Edward Sorel’in başkanlığındaki seçici kurulun yaptığı değerlendirme sonucunda, ön elemeden geçen 283 sanatçının 342 karikatürü arasından birinciliği Türk sanatçı Necdet Yılmaz elde etti. İkinciliğe Çinli sanatçı Xu Li, üçüncülüğe Friederike Gross değer bulundu.
Seçiciler Kurulu, Çin Halk Cumhu-riyeti’nden Zhang Bin, Dachuan Xiaile Li Run Tang, Ukrayna’dan Valentin Druzhinin, Romanya’dan Mihai Ignat, Japonya’dan Mikio Nakahara ile Setsuo Usami, Kanada’dan Dusan Petricic, İsrail’den Dimitri Sheingart, Rusya Federasyonu’ndan Victor Skrylov, Bosna-Hersek’ten Bozo Stefanovic ve Polonya’dan Grezegorz Szumowski’yi başarı ödülüne layık gördü.
Ödüller, 4 Aralık 2003 tarihinde Devlet Resim ve Heykel Müzesi’nde düzenlenecek törenle sahiplerini bulacak.
Pagină realizată de Gülten Abdula
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Dilaver Cebeci
Başkoymuşum Türkiye’min yoluna
Düzlüğüne, yokuşuna ölürüm,
Asırlardır kır atımı suladım,
Irmağının akışına ölürüm.
Deli sular, salkım saçak söğütler,
Kışlada kumandan asker öğütler,
Yaylalarda ata biner yüğütler,
Bozkurt gibi bakışına ölürüm.
Sevdalıyım, yangın yeri bu sinem,
Doksan yıldır çile çekmiş hep ninem,
Pınarlarda su doldurur Emineö,
Mavi boncuk takışına ölürüm.
Düğünüm, derneği, halayım, barım,
Toprağım, ekmeğim, namusum, arım,
Kilimlerde çizgi çizgi efkarım,
Heybelerin nakışına ölürüm.
Babanız yine aşık çocuklar
Yüzümün gülüşü ondan
Erken gelişi ondan
Ve bu sefer iş berbat!
Babanız yine aşık çocuklar
Aşksızlığı kaldırın meyara
Şiirin bini bir para gayri
Türkünün bini bir para
Cıvıl cıvıl kuş sesleri balkonda
Evde cıvıl cıvıl çocuk kahkahları
Derim ki bu sevgide etmeli sebat!
Babanız yine aşık çocuklar.
Babanız yine aşık çocuklar.
Mahzun duruş çoğaldı
Kalpte vuruş çoğaldı
Son resmi de yırtıver, at!
Babanız yine aşık çocuklar.
Duyurmayın ananıza, utanırım
Döğüş- kavga çıkarır, onu iyi tanırım
Sizi asar, beni keser, surat asar, surat!
Azar Köftesi gelir sofraya, surat çorbası konur
Bırakın yüzüm gülsün ne olur
Bırakın hızlı çarpsın yüreğim
Bırakın bir daha aşık olayım
Bırakın erken öleyim
Duyurmayın ananıya, utanırım
Babanız Yine aşık çocuklar.
Tahir KUTSİ MAKAL
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Joi 10 iulie 2003, la Muzeul Marinei din Constanţa a avut loc lansarea volumului “Să vorbim rapid limba turcă“. Coautorii acestui volum sunt d-na Georgeta Popescu, d-na Angi Sen, d-na Leyla Kerim şi d-ul Altay Kerim. Moderatorul acestui eveniment a fost d-ul Prof. univ. dr. Ibram Nuredin. La această lansare de carte au fost prezenţi: d-na conferenţiar dr. la Univ. Ovidius Constanţa Mamut Nedret, d-ul Iusuf Timucin, preşedintele U.D.T.T.M.R., D-NA Rodica Simionescu, editor programe minorităţi la Radio Constanţa, d-ul prof. Virgil Mocanu şi alte personalităţi. Din partea U.D.T.R., d-ul Kerim Altay a primit o diplomă de onoare pentru promovarea limbii turce. Vă prezentăm mai jos fragmente din aprecierile celor care au luat cuvântul la această lansare de carte:
“Aş dori să spun câteva cuvinte în legătură cu personalitatea d-lui prof. Kerim Altay şi în legătură cu cartea aflată în discuţie. Pe d-ul Kerim Altay nu cred că nu este om al etniei noastre care să nu-l cunoască. Dânsul este o distinsă personalitate a culturii comunităţii noastre. Într-un simpozion de la Bucureşti, organizat de filiala U.D.T.T.M. din Constanţa, deşi nu am fost prezent am trimis o comunicare care se chema ‚’’Sentimentul de iubire în lirica turcă’’; când spun lirica turcă mă gândesc sigur la turci, dar şi la turco-tătari pentru că şi tătarii fac parte, firesc din familia turcică şi islamică. Acolo în acea comunicare spuneam, în primul rând următoarele lucruri:În ceea ce priveşte pe Altay Kerim, distinsă personalitate a culturii comunităţii noastre şi nu numai născut şi domnia sa în Dobrogea, ziarist, traducător,redactor Radio-Tv., publicist, comentator, filolog de marcă, poet şi turcolog, scriitor, om de cultură,mi se pare relevant aici, în acest context, să-l aşezăm între cei mai activi literaţi şi oameni de cultură. Poetul îndeamnă din dragoste de oameni şi neam la noi creaţii şi am dat un exemplu din creaţia poetului prof. Altay Kerim. Această creaţie într-una din versurile reprezentative spune:
Çünkü birincisi insanları severim,
Ikincisi yine insanları severim,
Tabiat kuţağındaki tabiatları severim,
Cemaat sofrasını da beğeniyorum.
Într-o traducere liberă pe care am făcut-o în limba română:
Pentru că în primul rând iubesc oamenii,
Pentru că în al doilea rând iubesc oamenii,
Pentru că iubesc în miezul naturii natura,
Pentru că iubesc comunitatea, bogăţia ei spirituală.
Iată deci de la bun început că prima ipostază a omului poet Kerim Altay este iubirea, dragostea, sentimentul de apropiere de oameni, de comunitate, de viaţa ei culturală.
Şi continuăm în aceeaşi comunicare de la Bucureşti cu următoarea apreciere: Cu moştenirea generaţiilor, obiceiurile şi tradiţiile, aspiraţiile şi consemnărle vieţii zilnice, curgerea timpului social nu poate să încapă într-o singură mărturie, într-un singur gând, într-o singură viaţă scrisul din suflet şi raţiune şi această nouă carte. Să învăţăm rapid limba turcă este un scris şi din suflet dar şi din raţiune devine o necesitate, o obligaţie mai ales pentru cei cu har şi dragoste de oameni. Este vorba de următoarele versuri:
Halk, borcunu ödemeyerek gitmeyin!
Şimdi yazmak zamanı.
Yazın gençler yazın!
Yazin genç kızlar, genç hanımlar yazın!
Nasılsa olsa yazın!
În traducere:
Nu plecaţi fără a vă achita de obligaţia faţă de cei mulţi!
E timpul scrierii.
E timpul mărturisirii, al auto-exprimării.
Scrieţi, tineri scrieţi!
Scrieţi, tinere scrieţi!
Oricum dar la modul imperativ scrieţi!
Este un adevărat credo, un adevărat crez pe care polivalentul om de cultură Kerim Altay ni-l evidenţiază şi ni-l relevă cu sensibilitatea specifică. Revenind la careta propriu-zisă Să vorbim rapid limba turcă, am primit cu multă plăcere invitaţia de a prezenta această carte pentru că în primul rând, este o carte foarte necesară, deşi pe acest domeniu al limbii şi literaturii turce, cum ştiţi după 1990 apariţiile editoriale sunt foarte numeroase. Această carte apare cu sprijinul editurii SEMAGET, o editură de care am fost surprins să aud numai lucruri bune.Cartea este de înaltă ţinută ştiinţifică. Din carte transpare experienţa şi anii de apostolat în predarealimbii şi literaturii turce a d-lui Kerim Altay, dăruirea şi pasiunea pentru promovarea unei limbi literare autentice, de aceea să-i mulţumim, să-i dorim sănătate şi putere de muncă pentru viitoarele proiecte.
Prof. univ. dr. Ibram Nuredin
„Vă mărturisesc sincer că azi încerc o dublă emoţie. În primul rând că vorbesc în faţa unei asistenţe în exclusivitate turco-tătară şi în al doilea rând, că trebuie să vorbesc despre o foarte veche cunoştinţă a mea despre un prieten şi despre un om adevărat care este Kerim Altay. Din punctul de vedere al acestei duble emoţii dar şi din alte puncte de vedere, mă socot privilegiat. Aşadar, în demersurile noastre culturale adesea apelând la vorbele de duh ale corifeilor spiritualităţii româneşti ilustrăm mai convingător o afirmaţie, o opinie sau o idee. Decizându-mă să vă vorbesc astăzi despre congenerul meu Kerim Altay mi-au venit în minte nişte cuvinte ale lui George Călinescu din Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent despre scriitorul peregrin prin Munţii Neamţului, Calistrat Hogaş.
Maiestatea Sa a criticii şi istoriei literare româneşti George Călinescu proiecta o caracterizare de o maximă concizie şi expresivitate numindu-l pe Hogaş drept „un minor mare“. Acest paradox referenţial vine ca o mănuşă după modesta mea părere şi pentru fostul meu coleg din anii studenţiei Kerim Altay.
În aparenţă doar un simplu profesor, ex-realizator de notorietate de emisiuni în limbile turcă şi tătară la Radio România Internaţional, filolog de rasă; publicist cu vervă spumoasă, poet, Kerim Altay a făcut, face şi va face foarte multe lucruri pentru etniile turcă şi tătară din Dobrogea de care se simte legat prin mii de fire, ca şi pentru cultura tomitană în genere.
Bun cunoscător al literaturii scrise, de persoane dăruite cu înzestrare imaginativă şi har scriitoricesc, din rândurile etniilor evocate şi aici de faţă Kerim Altay aproba de-a lungul timpului virtuţi de îndrumător culturalk şi critic literar de necontestat. Coautor împreună cu fiica sa Leyla Kerim Wilson, cetăţean al Statelor Unite prezentă aici, cu doamnele Angi Sen şi Georgeta Popescu al volumului „Să vorbim rapid limba limba turcă“, Kerim Altay şi-a asumat o misiune deloc uşoară, mai cu seamă că acest ghid lexical şi lingvistic de 254 de pagini este destinat în exclusivitate românilor doritori să deprindă limba turcă literară.
„Să vorbim rapid limba turcă“ este din punctul nostru de vedere un bun spiritual, o treaptă şi un izvor adânc de înţelepciune.
Prof. Virgil Mocanu
„Ca ziarist şi ca prietenă mă aflu atât de aproape de evenimentele care au loc în comunitatea dumneavoastră. Este un semnal extraordinar că între mass-media care se respectă, desigur este vorba despre Societatea Română de Radio-Difuziune pe care eu şi colegul meu, d-ul Virgil Mocanu o slujim, de comunicare prietenească, loială şi cred eu că foarte constructivă. În legătură cu această apariţie, mă pun în locul dumneavoastră şi-mi imaginez ce simţiţi când vedeţi că aproape lunar sunteţi împreună ca să lansaţi o carte, să mai adăugaţi un diamant în cultura şi tradiţia dumneavoastră. Faptul că, d-ul prof. şi ziaristul Altay Kerim, pe care eu îl cunosc în primul rând ca ziarist s-a gândit la această carte care ne este de folos în primul rând celor care nu vorbim această limbă şi este un îndemn tandru şi camaraderesc de a ne apropia şi mai mult prin acest instrument care ni se pare că dizolvă orice barieră care ar putea exista între vorbitorii de limba turcă şi limba română. Vă felicit din tot sufletul pentru că sunteţi în stare să vă bucuraţi pentru fiecare succes pe care unul din membri comunităţii turco-tătare îl are de fiecare dată. Sunteţi o forţă tandră şi caldă care aduceţi în această zonă un plus de frumuseţe şi calitate pe care ne face plăcere să o consemnăm şi ca ziarişti şi ca scriitori. Referitor la cartea în sine, a face o asemenea carte înseamnă o muncă extraordinară, înseamnă ceasuri, ore, zile, luni de trudă, de căutare, de ştiinţă. Deci, nu mai este deja o părticică doar de suflet aşternută pe hârtie ci înseamnă mult mai mult, înseamnă responsabilitate, înseamnă un mesaj atât de puternic către toată lumea încât nu pot să mă înclin decât cu respect în faţa unui om care a ales să se ’’înhame’’la asemenea efort. Vă felicit pe toţi pentru că aveţi această înclinaţie spre cultură, spre spirit, spre frumuseţe spirituală.“
Rodica Simionescu – editor programe minorităţi la Radio Constanţa
„Vă mulţumesc că m-aţi invitat la această lansare de carte şi vreau să încep aprecierea pe care vreau s-o dedic acestei cărţi printr-un vers pe care l-a scris în sec. al XVI-lea un mare poet Pir Sultan Abdal: „Kul olayim, kul olayim kalem tutun eline“ adică‚ „Să fiu robul aceluia care ţine un creion în mână“. Deci după patru secole gândiţi-vă şi dumneavoastră cât de actuală, cât de recentă poate să răsune printre noi, etnicii turci şi tătari care de atâţia ani trăim în Dobrogea, în România, acest vers adică orice carte, orice volum, orice vers tradus din limba română sau din alte limbi, orice apariţie editorială, orice articol cât de mic care se referă la cultura, la literatura, la istoria, la etnologia, la limba, la lingvistica turco-tătarilor din Dobrogea este extraordinar de valoroasă şi credem că aceeaşi valoare vor avea şi următoarele volume, apariţii pe care noi cu drag le aşteptăm ca şi acel poet din sec. al XVI-lea care a aşteptat ca cei care ţin creionul în mână să scrie, să creeze şi să tipărească, să publice. Pe Kerim Altay l-am apreciat de când a început să lucreze la Radio, foarte activ, foarte săritor, foarte bine pregătit profesional, cunoaşte limba turcă la perfecţie la emisiunile de Radio de la Bucureşti avea nişte informaţii legate de cultură, de literatură foarte bine pregătite şi foarte bine subliniate subiectele esenţiale pe care le dorea să le comunice, să ni le anunţe nouă.“Conf. Dr. Nedret Mahmut
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Anlatımı bakımından romana benzeyen, ancak romandan daha kısa yazı türüdür.
Hikâyede olaylar genellikle yüzeyseldir. Kişiler çoğu zaman hayatlarının belli bir ânı içinde anlatılır. Genellikle kişilerin tek yönü üzerinde ( çalışkanlık, titizlik, korkaklık vs.) durulur. Bu da romanda aynı dönemlerde oluşmaya başlamış ve özellikle Realizm döneminde önemli bir tür haline gelmiştir.
İki tür hikâye görülür. Bunlar klasik hikâye ve modern hikâyedir.
Mauppasant tarzı da denilen kilasik hikâye yukarıda anlattığımız özelliğe uyar.
Çehov tarzı denen modern hikâyede ise belli bir kişi olmadığı gibi belli olaylar da çoğu kez yoktur. Yazarın kendiyle sohbet ediyormuş gibi bir anlatımı vardır; çoğu kez birinci kişinin ağzından anlatıldığı olur.
Türk edebiyatında yine Tanzimat’la görülmeye başlanan hikâye türünde Halit Ziya, Ömer Seyfettin, Memduh Şevket, Sait Faik önemli eserler vermişlerdir.
Türk roman ve öykü yazarı. Türk edebiyatında Batı anlamındaki romanın ilk yetkin örneklerini vermiştir.
İstanbul’da doğdu, 22 Mart 1945’te aynı kentte öldü. Mahalle mektebinden sonra Fatih Rüştiyesi’ne gitti. Tüccar olan babasının işlerinin bozulması üzerine, 1879’da İzmir’e yerleştiler. Halit Ziya orada bir süre rüştiyeye, sonra da Fransızca öğrenmesi için rahipler okuluna gönderildi. Fransızca’dan ilk çevirilerini bu yıllarda yaptı. Tevfik Nevzat ile 1884’te Nevruz dergisini, 1886’da da Hizmet gazetesini çıkarttı. İlk romanlarını bu gazetede yayımladı. Okulu bitirdikten sonra bir yandan İzmir Rüştiyesi’nde Fransızca öğretmenliği yaparken, bir yandan da Osmanlı Bankası’nda memur olarak çalıştı. 1893’te Reji İdaresi’nde başkâtiplik göreviyle İstanbul’a geldi. Hüseyin Siret, Mehmet Rauf, Rıza Tevfik, Hüseyin Cahit, Ahmet Rasim gibi yazarlarla dostluk kurdu ve 1896’da Edebiyat-ı Cedide topluluğuna katılarak Servet-i Fünun dergisinde kendine geniş ün sağlayan romanlarını yayımladı. 1901-1908 arasında yazarlığı bıraktıysa da II. Meşrutiyet döneminde yeniden başladı, ancak 1923’e değin yazdıklarını yayımlamadı. Bu arada, Darülfünun’da estetik ve batı edebiyatı dersleri verdi. V. Mehmed’in tahta geçmesi üzerine onun mabeyn başkâtipliğine atandı, dört yıl bu görevde kaldı. Daha sonra Reji İdaresi’nde yönetim kurulu başkanı oldu. Son yıllarını Yeşilköy’deki evinde anılarını yazarak geçirdi.
Uşaklıgil’in İzmir’deyken yazdığı Nemide, Bir Ölünün Defteri, Ferdi ve Şürekâsı gibi ilk yapıtları, karşılıksız sevgiyi konu alan, acıklı, duygusal kısa romanlardır. İstanbul’a geldikten sonra Sevet-i Fünun dergisinde yayımladığı Mai ve Siyah ile acemilik dönemini geride bıraktığı izlenir. Daha önceki yapıtlarında ön planda gelen acıklı aşk serüveni, burada ikinci plana atılmıştır. Şairler, gazeteciler, yayınevi sahipleri ve yazarlar arasında geçen olayları ele aldığı bu romanda, hem o dönemin Babıâli dünyasını, hem de bu dünyanın gerçekleri karşısında yaşamda yenik düşen Ahmet Cemil’in hayalci kişiliğinde bütün bir Edebiyat-ı Cedide kuşağının bakış açısını yansıtmıştır. 1898-1900 arasında yazdığı Aşk-ı Memnu ilk büyük Türk romanı kabul edilir. Sağlam bir yapısı ve tekniği olan yapıtta zengin bir adamla evlenen genç ve güzel bir kadının yaşlıca kocasına sadık kalmak kararına karşın, elinde olmayarak yasak bir aşka sürüklenişi, olayın psikolojik nedenleri üstünde de durularak, gerçekçi bir biçimde anlatılmıştır.
Uşaklıgil Edebiyat-ı Cedide’nin sanat anlayışı doğrultusunda yeni bir dil yaratmaya çaba göstermiştir. Osmanlıca’da bile kullanılmayan Farsça ve Arapça sözcükler bularak, Türkçe’de olmayan kurallarla tamlamalar yaparak konuşulan dilden çok ayrı, süslü ve yapay bir sanat dili oluşturmuştur. Ama Aşk-ı Memnu’yu yazdıktan sonra dil konusundaki görüşleri değişmiş, Edebiyat-ı Cedide’nin yarattığı dili aşırı süslü, ağdalı ve yapay bulduğu için Kırık Hayatlar’ı yalın bir dille yazmaya karar vermiştir. Daha sonraki yıllarda romanlarının yeni baskıları yapılırken de bunların dilini bir ölçüde yalınlaştırmak gereğini duymuştur. Son romanı Kırık Hayatlar, 1901’de Servet-i Fünun’da tefrika edilirken, sansürün karışması yüzünden yarıda kalmış, ancak 1923’te yeniden yayımlanmıştır. Uşaklıgil romana yazdığı önsözde, Kırık Hayatlar’ın daha önceki romanları gibi “hülya” ve “süs”e dayanmadığını, tam tersine yalnızca yaşamı ve gerçekleri yansıttığını belirtmiştir.
Uşaklıgil pek çok öykü de yazmış ve Batı türü öykü anlayışının Türkiye’de yayılmasında rol oynamıştır. Öykülerinin konusunu ve kişilerini daha çok halkın fakir kesiminden almış, bu insanların acılarını dile getirmeye çalışmıştır.
Romanlarında Uşaklıgil’in ilgi alanı dardır. Kişilerini ve onların sorunlarını işlerken sınırlı bir yaşantı çerçevesinin dışına çıkmaz. Duyarlı genç kadın ve erkeklerin aşkta uğradıkları hayal kırıklığı başlıca teması olmuştur. Ancak aşk konusunda görüşünün romantiklikten gerçekliğe doğru bir değişim geçirdiği gözlemlenir. İlk romanlarında daha platonik ve romantik olan aşk ilişkileri, son iki romanında yasak aşkla noktalanan cinsel bir tutkuya dönüºür.
Yaşantı alanının darlığına karşın, Uşaklıgil Türk romanının öncüsü sayılmıştır. Çünkü ondan önce, romanı bir sanat yapıtı kabul ederek onun kadar ciddiye alan, bir sanatçı titizliğiyle romanın yapısına ve tekniğine gereken önemi veren başka bir Türk yazarı olmamıştır.
YAPITLAR (başlıca): Roman: Nemide, 1889; Bir Ölünün Defteri, 1889; Ferdi ve Şürekâsı, 1894; Mai ve Siyah, 1897; Aşk-ı Memnu, 1900; Kırık Hayatlar, 1923. Öykü: Bir Muhtıranın Son Yaprakları, 1888; Bir İzdivacın Tarih-i Muaşakası, 1888; Heyhat, 1894; Solgun Demet, 1901; Sepette Bulunmuş, 1920; Bir Hikâye-i Sevda, 1922; Hepsinden Acı, 1934; Onu Beklerken, 1935; Aşka Dair, 1936; İhtiyar Dost. 1939; Kadın Pençesinde, 1939; İzmir Hikâyeleri, (ö.s.), 1950. Oyun: Kabus, 1918. Anı: Kırk Yıl, 1936; Sara ve Ötesi, 1942; Bir Acı Hikâye, 1942. Şiir: Mensur Şiirler, 1889. Deneme: Sanata Dair, 3 cilt, 1938-1955.
Sayfayı hazırlayan: Nurcan İbraim
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Rep: Kerim Altay bey, kitabınızın tanıtımı ile ilgili okuyucularımıza birkaç söz söyleyebili misiniz?
K.A. Çok değerli kız kardeşim Su-bihan hanım, ben bugün, hayatımın en mutlu anlarından birini yaşamışımdır. Niye diye sorursan, ben bugün kızım Leyla ve iki kitap bastırmaya muvaffak olduk. Kita-bın başlığı „Türkçe’yi Acilen Veya Çabuk Öğrenelim veya Konuşalım“ç bu kitap dört kişinin, dört aydının bir semeresidir. Türkiye dinleyicilerine sonsuz saygılarımı iletirim, çünkü ben de birçok uzun yıllar Bükreş Radyosunda tüm dünya türklerine, her gün hitap etmişimdir ve unutulmasın ki, benim annem Merhume Haci Melik, Türk asıllıydı ve benim dedem, annemin babası Türkiye’nin Tokat şehrinde doğ-muş ve 21 yaşında Romanya’ya göç et-miş, Tekirgöl’ünde hayatı boyunca imam hatip ve öğretmenlik yapmıştır. Tekrar edi-yorum, bu yazdığımız, bastırdığımız kitap gerek Romanyalı Türkler’e hususiyle Türkçe’yi öğrenmek isteyen Romenler’e çok faydalı, çok yararlı bir kitaptır. Bana bu soruyu sorduğunuz için, kız kardeşim canı gönülden teşekkür ederim.
Pagină realizată de Iomer Subihan
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Yaz geldi! Çocuklar sevinçli tarlalarda koşuyorlar. Mutlu hayvanlar otluyorlar. İnsanlar bahçeden meyva topluyorlar. Ben anne-anneme ve dedeme köye trenle gittim. Burada civcivler, horozlar, inekler, atlar, koyunlar ve köpeğim, bütün hayvanlar yazın gelişine çok mutludurlar. Koşa koşa dereye yıkanmaya giderim. Yaz çok güzel bir mevsimdir. Kız arkadaşlarımla birlikte yazın nasıl güzel olduğunu konuşuruz. Atın üstünde bayırlarda geziyorum. Bir gece ay gökyüzüne gelince anne-annem bir masal kitabı okuyordu. Ben, ona sordum: -Anne-anne, bana da bir masal okur musun?diye sordum.
- Tabi okurum! dedi annem.
- Ne masal okuyacaksın?
- Sana Kral Yıl masalını okuyacağım.
- Peki oku! dedim.
- Bir varmış, bir yokmuş, uzak bir memlekette Kral Yıl denen bir kral varmış. O kraliçeyle güzel bir sarayda yaşıyordu. O kralın herşeyi vardı, ama hiç bir çocuğu yoktu. Birkaç seneden sonra kraliçe bir çocuk dünyaya getirdi.Bu güzel bir kızdı. Kral onun adını Kış koymuş. Birkaç yıl sonra başka bir kız dünyaya gelmiş, İlkbahar sonra en güzeli, Yaz ve biraz çirkin olan son kız, Sonbahar. Yıllar geçer kraliçe öler. Ama birbirinden gizel kızlar 20 yaşına girmişler. Kral hayatını çok mutlu geçiriyordu. Bir gün Kar denen bir genç gelir ve Kışı ister. Kral der:
- Sevgili genç, seni çok sevdim onun için kızım en büyük Kışı sana veriyorum! demiş. Birkaç hafta geçmiş bunlar davullu bir düğün yapmışlar. Sonra sıra gelmiş İlkbahara Kışla evlenmiş sonra Yaz Su ile evlenmiş ve Sonbahar Ağaçla evlenmiş. Yıllar sonra Kışın üç kızı olmuş:Aralık, Ocak, Şubat kızları olmuş, sonra İlkbaharın da kızları olmuş: Mart, Nisan, ve Mayıs, sonra Yazın en güzel kızları varmış: Haziran, Temmuz ve Ağustos, en sonunda da Sonbaharın da üç kızları olmuş: Eylül, Ekim ve Kasım. Sonra birlikte mutlu yaşamışlar.
- Anne-anne çok güzel bir masal okudun.
- Evet. Şimdi uyu, yavrum.
Reşid Ünal 30 Nolu Ghe. Titeica Okulu III. B sınıf öğrencisi Köstence
▲ Cuprins ▲ İçindekiler ▲ Contents ▲
Moartea, fenomen natural, firesc, pierdere ireparabilă a celor dragi: părinţi, copii, rude, alţi membri ai comunităţii, este tratată cu toată deferenţa, cu evlavie, cu umilinţă şi credinţă în Allah Atotputernicul şi Milostivul, cu acceptarea destinului. Căci fiecare om, se va săvârşi odată, fiecare va gusta din moarte (Sura Imran, 185). A şti că mori, că va trebui, odată, să mori, trebuie să te întărească pentru a nu păcătui, pentru a te feri de rele, de faptele dăunătoare. După hadithurile (textele) acceptate de Islam, ale lui Buhari şi Muslim, omul trebuie să ştie şi să preţuiască cinci lucruri: a) valoarea tinereţii; b) valoarea sănătăţii; c) valoarea bunurilor acumulate; d) prioritatea ritualului celor cinci rugăciuni zilnice (5 namaz vakti); e) valoarea vieţii.
Numai astfel va putea înfrunta bătrâneţea, boala, sărăcia, lipsa idealului şi moartea.
Îndatoririle religioase ale familiei mortului sunt îndeplinite cu rigurozitate, punctual, indiferent de situaţia materială, de neşansa sau momentul potrivnic, greu.
Efectuarea pregătirilor de înmormântare, spălarea mortului, rugăciunea funerară, slujba de înmormântare, în tradiţia Islamului poartă numele de farz-i kiyafe. Decedatul se înmormântează, la turcii musulmani, în ziua decesului sau, cel târziu, în a doua zi. Astfel că medicul de familie şi autorităţile locale, serviciile aferente din primărie, trebuie să dea dovadă de înţelegere, de operativitate, pentru a elibera actele doveditoare, respectiv certificatele constatatoare ale decesului şi certificatele de deces pentru ca imamul să poată oficia slujba de înmormântare, iar familia să treacă la îndeplinirea ritualului islamic al în1mormântării.
După constatarea medicală a decesului, celui mort i se închid ochii, i se îndreaptă fălcile, i se leagă bărbia. Decedatul este întins cu picioarele spre Mecca, el este acoperit cu un giulgiu sau un voal alb.
Pentru a se preveni umflarea trupului celui neînsufleţit se aşează pe corp o foarfecă. Tradiţia cere să se aşeze, de asemenea, o oglindă şi o bucată de pâine, pentru a simboliza lumina şi belşugul în Viaţa de Apoi. Mortul are, lângă el, permanent Cartea Sfântă, Coranul.
Slujba funerară („toprak mevlidi“) are două faze: acasă şi la cimitir. Imamul citeşte anume versete din Coran. Sicriul este scos din casă, de către tineri şi bărbaţi, care vor participa, dacă nu se foloseşte maşina mortuară, la transportul, pe umeri, al decedatului la cimitir. În faţa casei, înaintea rugăciunii funerare, imamul spune adunării îndoliate câteva cuvinte legate de viaţa şi comportamentul social al mortului, cere Atotputernicului şi celor prezenţi iertarea păcatelor, îl binecuvântează.
La cimitir, are loc ritualul funerar „su selasi“, ceremonia şi cântecul musulman religios musulman, adică spălarea rituală, învelirea în giulgiu alb, rugăciunea funerară. Femeile nu au voie să meargă la cimitir, în ziua înmormântării, pentru că prin bocete şi plânsete, prin alte manifestări ar perturba tihna şi liniştea decedatului. În plus, această interdicţie este o măsură de protecţie a sensibilităţii şi sănătăţii lor mintale.
Pentru spălarea rituală este nevoie de un sicriu de lemn, de o masă de lemn, patru scânduri pentru transportarea decedatului, de care se leagă două ştergare, scândurile pentru mormânt, săpun, arome (parfumuri), un lighean, căni de apă, şortul pentru cel care spală mortul, spirtul medicinal, mănuşile, câteva prosoape. Giulgiul mortului este o pânză albă, lungă, cu dimensiunile corespunzătoare. Se numeşte „kepenlik“.
La Constanţa, Medgidia, Tulcea, Bucureşti, probabil şi în alte cimitire musulmane există spaţii special amenajate, închise, acoperite, cu facilităţi de apă rece şi caldă pentru spălarea rituală. În alte situaţii, în curtea casei, într-un spaţiu amenajat, ascuns privirilor indiscrete se efectuează acest ceremonial. Dacă mortul este bărbat, spălarea rituală se face de către imam sau un bărbat, iar dacă este femeie, spălarea rituală se face de o femeie. Operaţia de spălare se face de la dreapta la stânga cu ridicarea parţială a capului. Tot de la dreapta la stânga se înfăşoară în giulgiu cel decedat.
Persoanele în cauză sunt, de regulă, experimentate. Cel care spală mortul o face gratuit sau este plătit de familia mortului. Spălarea corpului în şapte ape şi citirea unei rugăciuni rituale după fiecare spălare este o cutumă la unele comunităţi.
Spălat, mortul se stropeşte cu apă de trandafiri, azi cu apă de colonie. La încheieturi se pun bucăţele de camfor, acoperite cu vată. Decedatul este îmbracat într-un gen de cămaşă fără mâneci şi fără cusături, tăiată cu cuţitul, nu cu foarfeca. Se înfăşoară apoi într-o pânză, lăsându-se mâna dreaptă dezvelită, pentru ultimul sărut al familiei şi rudelor, după care se acoperă mâna şi, în final, este îmbrăcat în a treia pânză, care se leagă deasupra capului şi la tălpi. Deasupra mortului se aşează o pânză verde, cu fire aurii, inscripţionată cu un verset din Coran şi este, astfel, transportat la cimitir.
Operaţia de înmormântare are ca element de bază aşezarea sicriului în nişa gropii săpate de groparul profesionist, specializat. Toţi participanţii au obligaţia de a arunca pământ, cu precădere, desigur, rude şi cei apropiaţi. În groapă, mortul este aşezat puţin înclinat, direct pe pământ, cu faţa spre Mecca şi cu picioarele spre apus.
Pe mormânt se pune, iniţial, o scândură de identificare cu numele şi prenumele mortului, ziua, luna, anul naşterii şi al decesului. Ulterior, se poate face o placă comemorativă din granit, piatră sau marmură, se împrejmuieşte locul şi se poate cnsemna, pe scurt, şi un verset din Coran, un text reprezentativ pentru ceea ce a fost şi a făcut decedatul, eventual se consemnează şi pricina decesului, inclusiv regretul părăsirii acestei lumi, a despărţirii de familie. Toate acestea variază în funcţie de educaţia şi posibilităţile financiare ale familiei îndoliate. La încheierea ceremoniei de înmormântare se împart participanţilor batiste, bani, prosoape. După spălarea rituală şi slujba religioasă, la cimitir imamul recită, fiind singur, versete adecvate din Coran, Cartea Sfântă.
Cei care au însoţit cortegiul, au participat la slujba înmormântării, membrii familiei, cu toţii participă la o masă de pomenire. Este o masă simplă, decentă, fără fast, fără excese. Nu se consumă alcool.
Tradiţia spune că patruzeci de zile după deces, sufletul mortului cutreieră în casă şi în preajma ei. La intervale bine precizate: în primele şapte zile, la treizeci şi şapte de zile, patruzeci de zile, cincizeci şi două de zile, o sută de zile, un an, şapte ani, au loc rugăciuni, ritualuri, slujbe („mevlit-uri“) de pomenire a celui decedat. Citirea versetelor adecvate din Coran se face sub „bagheta“ imamului.
Unele slujbe de „mevlit“, de comemorare a morţilor, cele de la patruzeci de zile, o sută de zile şi de un an de la deces, se desfăşoară de regulă, cu participarea bărbaţilor, chiar dacă este vorba de o decedată.
În diferite comunităţi musulmane, regulile legate de slujba de înmormântare ca şi cele de comemorare a morţilor nu variază semnificativ. Sunt mici amănunte care pot da culoarea locală, dar ele sunt fără relevanţă pentru îndeplinirea acestor ceremonii. Cei ce participă la slujba de înmormântare, la rugăciunile funerare sau la pomeni sunt consideraţi de către hadith-uri, oameni dreptcredincioşi întru Allah.
Ceremonialul religios de pomenire a decedatului se încheie cu o masă pentru toţi participanţii: imami, membrii ai familiei, rude, prieteni. Se prepară şi se oferă o masă tradiţională cu preparate calde sau reci: ciorbă cu carne tocată, fasole albă cu batal, pui sau carne de vită, sarmale, pilaf, lapte de pasăre (kuş sutu), griş cu lapte (malebe), compot, baclavale. Pomenile se pot face şi cu alte preparete tradiţionale. În orice situaţie, masa de pomenire a mortului este, tradiţional, alcătuită din şapte feluri de mâncare pregătite, de regulă, în casa familiei decedatului. Este nevoie şi logistic şi economic de sprijinul comunităţii.
Evocarea memoriei decedatului, prin rugăciuni, se face nu doar la date sus-menţionate, în sărbătorile religioase anuale, Kurban Bayram (Sărbătoarea Sacrificiului) şi Ramazan Bayram (Sărbătoarea lunii Ramazan, a Postului), cât şi cu alte prilejuri,ori de câte ori se simte nevoia şi există posibilitatea. O zi specială de comemorare a morţilor este Ziua de Hâdârlez, care are loc, invariabil, în 6 mai a fiecărui an, sinonimă cu Paştele Blajinilor în tradiţia creştină.
La ceremoniile funerare, femeile îşi acoperă capul cu o basma, se îmbracă decent, sunt curate, îngrijite, nu se fardează. O perioadă de timp invariabilă – după comunităţile de musulmani pe care le avem în vedere – membrii familiei nu merg în vizită, la nunţi, la alte petreceri. Se păstrează o atmosferă sobră, un comportament adecvat. Se poartă doliu. Se recomandă ca nunţile, logodnele, circumciziile, orice petreceri să se amâne.
Prof. univ. dr. Ibram Nuredin