România şi Turcia 10 ani de Parteneriat Strategic

În anul 2011, cei doi Preşedinţi ai României şi Republicii Turcia, Traian Băsescu şi Abdullah Gül au semnat Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic dintre cele două state, parteneriat care urma să aducă un suflu nou relaţiei bilaterale. Documentul a fost semnat pe fondul unor tensiuni în Orientul Mijlociu, zonă în care Turcia îşi adjudecă rolul de putere regională, dar în mod firesc, dacă avem în vedere relaţiile diplomatice româno-turce, vechi în acel moment de 130 de ani. Parteneriatul Strategic viza ca domenii prioritare de cooperare, politica externă, justiţia şi afacerile interne, politica militară şi de securitate, economia, energia, protecţia mediului, cultura şi ştiinţa. Semnarea Parteneriatului Strategic dintre România şi Turcia, care urmărea şi intensificarea cooperării militare şi menţinerea păcii, a produs schimbări în menţinerea securităţii în zona Mării Negre.
În acest an sărbătorim un deceniu de la semnarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic dintre România şi Republica Turcia. Evenimentul a fost marcat de cei doi miniştri de externe ai celor două state Mevlüt Çavusoğlu şi Bogdan Aurescu, la Bucureşti, în această lună, printr-o conferinţă la care au luat parte reprezentanţi din mediul diplomatic al celor două ţări. Ministrul român de externe a afirmat că Parteneriatul Strategic dintre cele două state este „puternic“ şi a spus că prietenia şi dialogul sunt elementele care îl definesc. Bogdan Aurescu a mai afirmat că interesul celor două ţări este unul comun şi anume, „de a promova o regiune sigură, paşnică şi stabilă, ceea ce are un impact direct şi asupra securităţii euroatlantice”. La rândul său, şeful diplomaţiei turce, Mevlüt Çavusoğlu, a spus că ambele ţări dau dovadă de „o înţelegere comună a situaţiei din zonă” şi că „România ocupă un loc fratern în inimile noastre.” În ceea ce priveşte cele două comunităţi etnice, turcă şi tătară ambii miniştri de externe consideră că reprezintă „podul care leagă România şi Turcia”, dimensiunea umană fiind astfel un pilon fundamental al dezvoltării relaţiei bilaterale.
În condiţiile actuale, în care lumea traversează o perioadă dificilă, atât din punct de vedere al pandemiei de Covid 19, cât şi al reconfigurării zonelor de influenţă, Turcia şi România rămân principalii furnizori de securitate din zona Mării Negre.

Ervin Ibraim

Vizita ministrului de externe Mevlüt Çavuşoğlu în România

Ministrul de externe al Turciei, Mevlüt Çavusoğlu, a efectuat o vizită oficială în România, în perioada 22-23 aprilie. Programul vizitei a cuprins o întrevedere cu ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, participarea la conferinţa, „Un deceniu de Parteneriat Strategic dintre România şi Tucia: angajament reciproc, perspective şi oportunităţi” şi la reuniunea Trilateralei pe teme de securitate a miniştrilor afacerilor externe din România, Polonia şi Turcia precum şi o discuţie cu reprezentanţi ai comunităţilor turcă şi tătară.

Prima zi a vizitei oficiale a fost consacrată întâlnirii bilaterale a celor doi miniştri de externe, Bogdan Aurescu şi Mevlüt Çavusoğlu. Aşa cum se arată într-un comunicat de presă al Ministerului de Externe al României, „cei doi demnitari au abordat teme legate de relaţia bilaterală şi aspecte de interes de pe agenda regională, europeană şi internaţională. În cadrul întrevederii, şefii celor două diplomaţii au abordat stadiul relaţiei bilaterale şi oportunităţile de aprofundare a acesteia, cu accent asupra domeniului economic.”
Cei doi şefi ai diplomaţiilor au avut un schimb de vederi şi despre situaţia de securitate regională, cu accent pe Marea Neagră şi Vecinătatea Estică, precum şi despre cooperarea în cadrul NATO. În cadrul întrevederii, la care au participat ambasadorul Turciei la Bucureşti, Füsun Aramaz, dar şi fostul ambasador, Osman Koray Ertaş, în prezent consilier al ministrului de externe, au fost abordate şi relaţiile UE-Turcia. Ministrul Bogdan Aurescu a salutat evoluţiile recente în ceea ce priveşte redinamizarea relaţiei UE-Turcia şi a reiterat susţinerea României pentru continuarea unui dialog deschis şi constructiv între Turcia şi Uniunea Europeană şi pentru aprofundarea relaţiei cu acest partener cheie, conform Declaraţiei Consiliului European din 25 martie 2021. Întrevederea a prilejuit şi un schimb de vederi în ceea ce priveşte evoluţiile regionale, cei doi miniştri evidenţiind angajamentul comun pentru dezvoltarea cooperării în cadrul formatelor regionale. De asemenea, şeful diplomaţiei române a exprimat susţinere pentru priorităţile Preşedinţiei turce a Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est şi a apreciat iniţiativele sectoriale dezvoltate de aceasta.
În aceeaşi zi, ministrul turc al Afacerilor Externe, Mevlüt Çavusoğlu, a avut o întrevedere cu muftiul Cultului Musulman din România, Murat Iusuf, subsecretarul de stat al DRI, Aledin Amet şi cu deputaţii, Iusein Ibram şi Varol Amet. În cadrul întâlnirii, ministrul turc de externe şi-a exprimat bucuria faţă de reprezentanţii comunităţii tătare care au reuşit la alegerile parlamentare din 2020 să îşi recapete locul în Camera Deputaţilor. Potrivit declaraţiei deputatului Iusein Ibram, în cadrul întâlnirii a fost adusă în discuţie problema imamilor care slujesc în geamiile din România. Urmează ca în urma unui proiect de lege iniţiat de deputatul Iusein Ibram, aceştia să poată dobândi în anumite condiţii, titlul echivalent celui de arhimandrit în cultul ortodox şi să fie retribuiţi corespunzător. Conform declaraţiei muftiului Murat Iusuf, ministrul de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, i-a asigurat pe cei prezenţi la discuţii că vor fi sprijniţi în proiectele lor, ori de câte ori vor solicita.
În data de 23 aprilie, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Turcia s-a întâlnit cu Preşedintele României, Klaus Iohannis şi a luat parte la reuniunea Trilateralei România-Polonia-Turcia. În cadrul Trilateralei a avut loc un schimb de opinii privind reuniunea miniştrilor afacerilor externe NATO din martie 2021 şi a fost subliniată importanţa Declaraţiei ministeriale adoptate cu această ocazie. Cei trei miniştri de externe şi-au exprimat, de asemenea, sprijinul pentru procesul de reflecţie NATO 2030, aflat sub coordonarea Secretarului General şi au subliniat legătura transatlantică durabilă dintre Europa şi America de Nord şi valorile democratice comune, ca fundament al Alianţei. Totodată a fost abordată situaţia de securitate de pe Flancul Estic al NATO şi s-a discutat despre activităţile militare îngrijorătoare din Vecinătatea Estică, inclusiv pe cele recente din Ucraina şi din jurul acesteia. Aşa cum rezultă dintr-un comunicat de presă al Ministerului de Externe „a fost reiterat apelul pentru implementarea integrală a Acordurilor de la Minsk şi pentru respectarea strictă a regimului de încetare a focului” şi au fost evidenţiate, de asemenea, „ameninţările şi provocările mai largi cu care se confruntă Alianţa, precum şi utilizarea de tactici hibride de către diverşi actori statali şi non-statali, toate acestea afectând negativ stabilitatea şi securitatea regiunii noastre.”
Miniştrii de externe din România, Polonia şi Turcia au convenit că, „rămân importante consolidarea suplimentară a posturii de descurajare şi apărare a NATO şi a dimensiunii politice a Alianţei, consolidarea rezilienţei şi sprijinirea politicii «uşilor deschise», precum şi a partenerilor estici şi a celor din Balcanii de Vest. În cadrul întâlnirii avute cu miniştrii de externe din Ucraina şi Georgia, miniştrii Trilateralei i-au reasigurat pe omologii lor cu privire la „angajamentul nediminuat al ţărilor de oferi sprijin şi asistenţă şi şi-au reafirmat sprijinul pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Georgiei şi Ucrainei în interiorul graniţelor lor recunoscute la nivel internaţional şi pentru aspiraţiile euro-atlantice ale ambelor state.”
Discuţiile plenare ale Trilateralei dintre ministrul român, Bogdan Aurescu, omologul polonez, Zbigniew Rau, şi omologul turc, Mevlüt Çavuşoğlu, au vizat consolidarea cooperării trilaterale România-Polonia-Turcia şi au evidenţiat relevanţa crescută şi utilitatea acestui format. Şeful diplomaţiei române a adresat mulţumiri Poloniei şi Turciei pentru contribuţia la prezenţa avansată în ţara noastră (Forward Presence), insistând asupra necesităţii continuării eforturilor de întărire a posturii NATO pe întreg Flancul Estic, inclusiv în regiunea Mării Negre, şi pe implementarea Pachetului de măsuri privind Marea Neagră, adoptat la nivel aliat în decembrie 2020.

Sorina Asan

Declaraţie de Presă

Colegul şi prietenul meu, deputatul Uniunii Armenilor din România, domnul Pambuccian a vorbit despre unele evenimente care au avut loc în 1915, cu mai bine de o sută de ani în urmă, şi a oferit o relatare destul de unilaterală a evenimentelor.

În tot Imperiul Otoman, armenii au avut întotdeauna un loc privilegiat. Mulţi armeni au slujit în guverne şi în administraţie. De ani de zile, chiar şi în anii republicani, reprezentanţele otomane şi turceşti din România au avut reprezentanţi armeni, consuli. Culturile turcească şi armeană au fost atât de întreţesute, încât numele de familie ale unor armeni renumiţi sunt încă de origine turcă, inclusiv bunul meu prieten şi coleg, domnul Pambuccian.
Sistemul s-a prăbuşit în anul 1915. După despărţirea altor ţări de Imperiul Otoman, armenii au dorit să-şi asume şansele, încurajaţi de statele imperialiste, Imperiul Rus aflându-se în prim-plan. Reţineţi că acest lucru a avut loc în timpul primului război mondial; cel mai mare război cu drepturi depline pe care lumea îl văzuse până la acea dată. Elitele armene au preluat o poziţie destul de perfidă în timpul războiului pentru a se alătura Rusiei, vechiul inamic al Imperiului Otoman. Au format bande şi grupuri paramilitare pentru a ataca şi teroriza populaţiile civile din Anatolia de Est. Având în vedere că la vremea respectivă armata otomană se lupta exagerat în alte regiuni, aceste oraşe anatoliene de est au rămas fără protecţie. Bandele armene au profitat de acest fapt şi au organizat un război preliminar terorist împotriva populaţiilor musulmane locale. Primul prim-ministru al Armeniei admite aceste fapte în Raportul său către Partidul Tashnak din 1923.
În faţa unui uriaş război civil şi a unor pierderi uriaşe pe care le-au suportat populaţiile locale, autorităţile otomane nu au avut nicio altă şansă decât să ia decizia de a înlocui populaţiile armene în locurile în care au avut loc aceste lupte.
Exact din cauza faptelor menţionate mai sus, nu există o singură hotărâre judecătorească competentă la nivel internaţional care să definească aceste evenimente drept „genocid”. În ciuda afirmaţiilor contrare formulate de lobby-urile armene şi sugerate de titlul acestui eveniment, evenimentele din 1915 rămân un subiect de dezacord în rândul istoricilor şi al experţilor juridici. În 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat caracterul discutabil al evenimentelor care au avut loc în 1915 în Imperiul Otoman. Genocidul este o cerere legală care nu poate fi formulată pe baza unei judecăţi politice şi nu mai puţin de o instanţă competentă poate da verdictul dacă un anumit eveniment se ridică la această infracţiune abominabilă. Declaraţiile politice, aşa cum sugerează şi numele în mod evident, riscă să politizeze o problemă juridică şi istorică extrem de delicată.
Lobiştii genocidului susţin că istoricii au oferit dovezi pentru genocid. O examinare mai atentă a literaturii ştiinţifice sugerează contrariul. Istorici proeminenţi precum Stanford Shaw, Bernard Lewis, Guenter Lewy, Justin McCarthy, Edward Erickson, Norman Stone şi Jeremy Salt, precum şi numeroşi istorici din regiune au scris despre primul război mondial şi despre armeni. Niciunul dintre ei nu a găsit motiv pentru acuzarea unei ucideri intenţionate-sistematice a armenilor sau a altor grupuri care pot justifica acuzaţiile de genocid.
De fapt, ca pas de consolidare a încrederii, Turcia a solicitat înfiinţarea unei comisii istorice mixte pentru a evalua natura reală a evenimentelor din 1915. Acest apel rămâne valabil. Suntem convinşi că cercetările ştiinţifice care vor fi efectuate de către erudiţi turci, armeni şi independenţi internaţionali ar juca un rol semnificativ în scoaterea la lumină a adevărului istoric asupra acestei perioade deosebit de dureroase din timpul Primului Război Mondial provocând tragedii atât pentru musulmani cât şi pentru creştini. Cu această înţelegere, Turcia şi-a deschis arhivele către toţi cercetătorii. Pe de altă parte, în mod semnificativ, arhivele armene din Erevan rămân parţial deschise, iar arhivele Dashnaksutyun din Boston sunt complet închise.
De fapt, aceste evenimente, din păcate, nu numai că nu reuşesc să ajute la rezolvarea unei dispute istorice, dar, de asemenea, adâncesc prejudecăţile şi liniile de eroare existente şi împiedică normalizarea relaţiilor dintre Turcia şi Armenia. Totodată, riscă să alimenteze dezacordurile existente între cele două popoare prietene de-a lungul istoriei.
Prin urmare, aş dori să transmit profundul meu regret pentru cuvintele dragului meu coleg şi prieten, care este încadrat ca o interpretare unilaterală a istoriei. Astfel de evenimente poartă riscul de a crea rupturi între şi în comunităţile etnice care coexistă paşnic cot la cot de secole în România, cel mai bun exemplu de convieţuire interetnică şi interconfesională fiind „modelul dobrogean”.

Deputat UDTR
Iusein Ibram

23 NİSAN ULUSAL EGEMENLİK VE ÇOCUK BAYRAMI KUTLAMAK

23 aprilie 1920 este o zi importantă în istoria Turciei. 23 Aprilie este sărbătoarea întregii naţiuni turce şi a copiilor turci, în special. Cu această ocazie, cu gânduri şi sentimente sincere, ne închinăm cu respect în faţa amintiri Marelui lider Atatürk. Totodată sărbătorim data de constituire a Marii Adunări Naţionale a Turciei, 23 aprilie 1920, când Marele Conducător Gazi Mustafa Kemal Atatürk a oferit-o cadou copiilor. La 23 aprilie 1920, s-a făcut cel mai mare pas pe drumul Republicii. Marea schimbare a sistemului administrativ al statului, care a început cu această dată, a dus la declaraţia Republicii la 29 octombrie 1923 şi s-a deschis orizontul unei noi epoci pentru naţiunea turcă. Marele lider, Mustafa Kemal Atatürk, a prezentat naţiunii ziua de 23 aprilie 1920, când a fost deschisă prima Adunare, ca Ziua Copilului, şi a arătat încă o dată că este un lider unic la scară mondială. Suntem convinşi că naţiunea turcă bazându-se pe principiile şi reformele lui Atatürk, acum ca şi în trecut, va păstra caracteristicile fundamentale ale Republicii, în cel mai bun mod posibil. Scopul naţiunii este să facă toate eforturile pentru ca societatea modernă pe care a construit-o Atatürk, să existe pentru totdeauna avansând în lumina raţiunii şi a ştiinţei. Ca etnici turci care trăim în afara graniţelor Turciei, suntem convinşi că Turcia se va dezvolta în continuare în spiritul democraţiei pentru a fi predată generaţiilor viitoare. Aceasta este principala datorie a adulţilor de astăzi faţă de ţară şi faţă de copiii, care vor fi adulţii de mâine.

Nisan’ın Şanlı Günü

Bayrağım dalgalandı,
Bizlere oldu düğün.
Atamın heybetiyle,
Meclisten çıktığı gün

Egemenlik kayıtsız,
Bize verildiğinde,
Ulu önder baştaydı,
Gözler çevrildiğinde

Şanlı Türk ordusuna,
Geldi büyük bir güven.
O azimle düşmanı,
Bu vatandan attın sen

Tüm dünya çocukları,
Aldı kutlu bayramı.
23 Nisan günü,
Her çocuğun heyecanı.

Tolga Bahçeci

Cu toate că în actuala situaţie pandemică activităţile UDTR s-au diminuat, într-o oarecare măsură, nu puteam trece fără a marca această zi importantă pentru naţiunea turcă. Entuziasmul şi dăruirea copiilor ne-a determinat să organizăm un program de sărbătoare la opt sedii ale filialelor UDTR – Constanţa, Cobadin, Medgidia, Mangalia, Cumpăna, Tulcea, Lazu, Hârşova şi la sediul Centrului de Educaţie şi Cultură Turcă-UDTR, cea de a noua locaţie. Comisia de cultură şi comisia de tineret s-au implicat în buna organizare a activităţilor dedicate acestei zile. Toţi participanţii au trăit clipe pline de entuziasm, au experimentat bucuria unei mari sărbători naţionale, în care copii sunt principalii destinatari şi în mâinile cărora se va clădi destinul şi evoluţia noastră, pentru a-şi ocupa locul meritat în lumea modernă a viitorului. Un viitor în care vor trăi fericiţi în pace, prosperitate şi belşug. Noi adulţii de azi suntem plini de speranţă în reuşita copiilor noştri. Tocmai de aceea toţi copii care au participat la sărbătorirea zilei de 23 Aprilie au fost invitaţi fie să ia pensula în mână şi să picteze această lume şi această ţară, cu cele mai frumoase culori, să recite şi să cânte cu bucurie sau să se întreacă în diverse activităţi cultural sportive. Să uite pentru câteva clipe de poluare, distrugeri şi neînţelegeri ale celor mari şi să se gândească la o lume în care ei sunt adevăraţii proprietarii, ei sunt viitorul nostru cu un trecut nobil. Desigur, există lucruri pe care trebuie să le ştie de la noi adulţii. Trebuie să fie sinceri, să fie muncitori, să-şi iubească ţara şi patria, să-şi iubească şi să-şi respecte steagul. Doar aşa pot păstra pacea, liniştea şi frăţia. Doar aşa vor şti să trăiască împreună cu toţi ceilalţi din jur, vor şti să fie onorabili, vor şti ce este responsabilitatea. Noi avem încredere că i-am învăţat pe copii noştri să-şi facă datoria într-un viitor strălucit. Noi ştim că nu ne vor dezamăgi.
Dragi copii, vă pupăm ochii şi inimile calde. Mergeţi pe urmele lui Atatürk, spre viitor cu speranţă, luând putere din istoria noastră glorioasă! Calea vă este deschisă pentru un viitorul luminos, în care fiecare zi să fie o sărbătoare. Sărbători fericite…

Melek Osman

LA O CAFEA TURCEASCĂ CU Dr. EDIS MUSTAFA

Aşa cum v-am obişnuit deja, în buna tradiţie începută cu mai bine de un an şi ceva în urmă, revista noastră şi-a propus să vă prezinte în fiecare număr, alături de alte articole cu subiecte de interes, interviuri cu persoane care s-au remarcat în diverse domenii de activitate, din comunitatea turcă din România. Pentru că în fiecare an în aprilie, pe data de 7, se sărbătoreşte Ziua Mondială a Sănătăţii ce reprezintă cel mai important eveniment al anului pentru lumea medicală, mi-am propus ca invitatul din luna aceasta „LA O CAFEA TURCEASCĂ” să fie un medic. Cu această ocazie, am stat de vorbă cu dr. Edis Mustafa despre cea mai nouă şi promiţătoare metodă pe care a abordat în terapia de stimulare electrică transcraniană (tES).
Despre dr. Edis Mustafa, ar fi multe de spus ca medic specialist în reabilitare medicală, este supraspecializat în stimularea electrică transcraniană, fiind primul medic din România care a abordat terapia de stimulare electrică transcraniană (tES) în tratamentul pacienţilor săi, o terapie revoluţionară în tratamentul depresiei, migrenelor, anxietăţii, afaziei (tulburări de vorbire) după un AVC, dar şi pentru îmbunătăţirea performanţelor cognitive şi sportive. În experienţa desprinsă, ca medic, recomandă cu încredere această nouă abordare terapeutică, având rezultatele personale de excepţie asemănătoare cu cele existente in diferitele studii internaţionale publicate cu pacienţii trataţi până acum. Dar înainte de toate, este un medic pasionat de ceea ce face şi este dedicat profesiei pe care şi-a ales-o, care îl provoacă şi îl invită să se autodepăşească zi de zi, căutând să înveţe şi să se specializeze continuu, participă la congrese şi conferinţe de profil şi are un CV impresionant. În plus, este doctorand la UMF Carol Davila şi este implicat în domeniul de cercetare: Stimulare Transcraniană, tDCS în reabilitarea pacienţilor cu afecţiuni cognitive post AVC. Astăzi, dr. Edis Mustafa profesează la Spitalului Clinic de Urgenţă Sf. Ioan din Bucuresti ca medic coordonator al Departamentului de Reabilitare medicală şi este medic specialist în reabilitare medicală în cadrul Clinicii de Recuperare medicală, Kinetoterapie şi Fizioterapie Centrokinetic, Bucuresti.
Dar mai multe detalii vom avea ocazia să aflăm de la dr. Edis Mustafa în interviul de mai jos.

Melek Amet: Pentru început, ne poţi spune câteva cuvinte despre omul din spatele halatului alb?
Edis Mustafa: Înainte de toate sunt tată, soţ, copil, frate şi prieten. Sunt o persoană sinceră şi directă, nu-mi scapă detaliile şi apreciez frumosul pe care îl cultiv prin artă, muzică şi gastronomie. Sunt născut în Constanţa, într-o familie de turci cu oameni oneşti, cu principii sănătoase de viaţă. Am avut norocul să-mi petrec o bună parte a copilăriei cu bunicii mei, care efectiv nu ştiau cum să mă răsfeţe mai mult, dar cea mai activă a fost şi este bunica din partea mamei, care şi-a sacrificat şi dedicat timpul exclusiv nouă, este persoana de la care am învăţat ce înseamnă cu adevărat şi în cel mai simplu mod, sacrificiul necondiţionat.

M.A.: Dr. Edis Mustafa, ţi-ai ales această profesie sau profesia te-a ales pe tine?
E.M.: Nu-mi place să folosesc clişee dar în cazul de faţă ambele variante sunt valabile. De ce spun asta, în prima parte a carierei mele eram uşor confuz asupra deciziei pe care o luasem şi aveam nevoie de confirmări pentru a şti dacă mă pot ridica la aşteptările meseriei de medic. Întotdeauna am considerat că această meserie este una exclusiv vocaţională unde respectul şi iubirea faţă de semeni sunt fundamentale. În momentul în care mă îndoiam de veleităţile mele medicale, viaţa m-a adus într-un punct în care am realizat că imi place să ajut oamenii şi pot face asta bine în pofida ideilor mele perconcepute despre ceea ce înseamnă meseria de medic. Iar în acel moment am simţit că destinul meu îşi urma cursul şi meseria mă alesese.

M.A.: Cum şi când ţi-ai dat seama că vrei să devii medic?
E.M.: Au existat multe momente în care am oscilat, inclusiv în timpul facultăţii. Însă un mare OM cu care mă mândresc că am avut şansa de a-l avea aproape, avea să devină mentorul meu, profesorul dr. Tica Constantin. Dl. profesor a fost extrem de sincer şi mi-a povestit în multele deplasări pe care le făceam, despre diferitele greutăţi pe care le-a avut în urmarea unei cariere medicale pe care ulterior a practicat-o cu o pasiune şi modestie copleşitoare. Toate experienţele mele atât profesionale cât şi personale au contat în luarea deciziei dar PROFU’ a fost cel care mi-a confirmat că şi eu pot fi un medic, în adevăratul sens al cuvântului pentru că sunt dator să duc mai departe educaţia primită de la părinţii mei şi influenţa directă a primului meu mentor.
M.A.: Ce te-a determinat să alegi specialitatea în reabilitare medicală sau… cine te-a inspirat în acest sens?
E.M.: Cum nimic în viaţă nu e întâmplător unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei care ulterior mi-a devenit şi naş, a fost cel care mi-a inoculat această idee şi posibilitate de a urma o specializare în reabilitare medicală. În acel moment el cunoştea acest fenomen mai bine decât mine şi faptul acesta m-a determinat să mă documentez care ar fi posibilităţile ca eu să pot face performanţa în această specialitate. Ulterior a urmat examenul de rezidenţiat, pentru cei care nu ştiu ce reprezintă acest examen este practic pragul pe care orice medic, care doreşte să profeseze în România, este nevoit să îl treacă motiv pentru care concurenţa este una foarte mare şi acest lucru transformă această etapă din cariera noastră într-una extrem de importantă şi dificilă. Din fericire pentru mine am reuşit să obţin un punctaj foarte bun care mi-a oferit confortul să-mi pot alege primul, locul unde voi profesa dar şi coordonatorul rezidenţiatului meu şi de aici începe cu adevărat cariera mea medicală.

M.A.: Eşti primul medic din România care a adoptat terapia de stimulare electrică transcraniană (tES) în tratamentul pacienţilor săi. Cum este asumarea rolului: “primul care a realizat…”? Cum ai privit acest nou început ca un remarcat medic ce face parte din comunitatea turcă?
E.M.: Între-adevăr aşa este iar acest aspect este unul care necesită multă seriozitate şi transparenţă ca oamenii să înţeleagă, să creadă că terapii precum celei pe care o fac sunt parte a evolutiei medicale dar şi un posibil factor premergător al evoluţiei umane, aspect susţinut inclusiv de marele Stephen Hawking. Până în acest moment acest curaj de a face ceva diferit şi nou mi-a adus o notorietate şi recunoaştere la nivel naţional şi nu numai, dar nimic din toate astea nu a egalat satisfacţia pe care o am în momentul în care pacientul se simte bine şi este mulţumit de rezultate şi de faptul că îi oferi o calitate mai bună a vieţii. Faptul că eu prin ceea ce fac, ofer o opţiune terapeutică unor oameni care credeau că nu mai puteau face nimic, e partea în care eu mă simt util şi norocos. Numele meu fiind unul reprezentativ pentru etnia din care provin mi-a adus un plus valoare prin faptul că pacienţii mei sunt plăcut surprinşi de faptul că un „străin” le vorbeşte limba atât de corect şi fluent. Aici apare bucuria mea de a povesti cine sunt şi mai ales de a sublinia despre ce înseamnă a fi turc într-o familie care îşi are origini pe aceste meleaguri dobrogene de peste 200 ani.

M.A.: Explică-ne, te rog ce este terapia de stimulare electrică transcraniană şi cât timp durează un tratament?
E.M.: Este cunoscut si dovedit faptul că activitatea cerebrală poate fi înregistrată (vezi EEG) dar şi influenţată de un stimul electric. Bazele acestor informaţii datează de pe la inceputul anilor 1800 unde anumiţi cercetători cum ar fi Luigi Galvani, începeau să caute răspunsuri şi să înţeleagă ce se întâmplă cu celula umană atunci când ea este stimulată de un curent electric. Odată cu evoluţia ştiinţei, implicit a medicinei, personalităţile lumii ştiinţifice îndeosebi a neuroştiinţei au dovedit importanţa şi utilitatea acestei terapii, care chiar dacă este utilizată in mod activ în ultimii 30 de ani încă mai are multe posibile resurse terapeutice, momentan necunoscute. Am fost privilegiat şi norocos să pot participa la cele mai prestigioase şcoli şi cursuri desfăşurate în Europa, unde au participat efectiv cei mai importanţi oameni din domeniu. Terapia în sine este una neinvazivă, adică nu face rău, dar bineînţeles când este utilizată exclusiv în scop medical şi respectând indicaţiile unui specialist. Stimularea electrică transcraniană poate livra 3 forme de curenţi de joasă frecvenţă, prin intermediul unor electrozi speciali montaţi pe scalp, pe pielea capului, care vor livra curentul la nivelul cortexului. Terapia poate varia ca durată, dar cea mai folosită perioadă de stimulare este de 20 minute pe zi şi în funcţie de afecţiune, recomand între 10-20 de şedinţe.

A.M.: Ce afecţiuni pot fi tratate şi care sunt avantajele acestei terapii?
E.M.: Terapia este indicată în afecţiuni psihiatrice, cum ar fi depresia, anxietatea, tulburările de comportament, demenţa etc., în afecţiuni neurologice AVC, scleroza multiplă, Boala Parkinson etc. dar şi pentru a îmbunătăţii problemele de concentrare sau de memorare, insomniile, tinnitus-ul (ţiuitul din urechi) şi lista poate continua. Aceste patologii pe care le-am menţionat sunt printre cele mai investigate, cu studii ştiinţifice clare si multe din ele au si protocol terapeutic stabilit. Printre avantajele principale sunt de menţionat siguranţa, efectele adverse aproape de 0 şi o bună tolerabilitate a terapiei de catre pacient.

M.A.: Ştiu că ai multe cazuri de recuperare impresionante. Povesteşte-ne unul care ţi-a rămas în memorie.
E.M.: După cum vă spuneam, această meserie este una exclusiv vocaţională, motiv pentru care am un loc special în mintea şi sufletul meu pentru fiecare pacient care mi-a trecut pragul cabinetului şi pe care l-am tratat. Satisfacţia şi mulţumirea pe care ţi-o oferă această nobilă meserie le găseşti şi în cel mai uşor diagnostic şi tratament dar in momentul când în faţa unui medic se află un pacient complex, din punct de vedere al patologiilor asociate, ecuaţia capătă o alta dimensiune. În acele momente în sufletul şi mintea mea apar sentimente de empatie dar şi nerăbdarea de a-l ajuta pe cel ce-mi cere asta, pentru ca de cele mai multe ori pacienţii ajung la mine dupa o sumedenie de alte tratamente încercate şi îşi pun toate speranţele în mine. Acest aspect cântăreşte foarte mult în ceea ce înseamnă responsabilitatea si devotamentul faţă de meseria mea şi de pacient implicit. Iar ca să vă răspund direct la întrebarea dumneavoastră, o pacientă despre care îmi amintesc că am avut rezultate spectaculoase cu terapia de tES, a fost o pacientă cu schizofrenie şi tulburări obsesiv compulsive diagnosticată cu 10 ani în urmă, care la 30 de ani trăia o viaţă efectiv de neimaginat consumând antidepresive cu pumnul asociindu-le cu alcool, viaţa socială inexistentă, consuma mâncare doar din conserve şi de origine exclusiv vegetală. A ajuns la mine după ce mama ei m-a găsit pe internet iar dupa 10 şedinţe consecutive marea majoritate a problemelor enumerate erau îmbunătăţite semnificativ şi păstrate în limitele normalului. Nu vreau să se înţeleagă că această terapie tratează complet anumite boli, dar de cele mai multe ori prin beneficiile pe care le aduce pacienţilor, aceştia sunt motivaţi să îşi continue viaţa având o calitate mai bună a acesteia.

M.A.: Comunicarea cu medicul este esenţială pentru mulţi pacienţi. Şi pe lângă informaţiile despre tratament, ei au nevoie de o interacţiune umană cu medicul, acest lucru le dă foarte multă încredere. Cum este de partea cealaltă? Are nevoie medicul specialist de încrederea pacientului?
E.M.: Consider că fiecare dintre noi am avut la un moment dat nevoie de sfaturile şi de evaluarea unui medic, deci am fost pacienţi. Întotdeauna am fost şi sunt foarte atent la acest aspect deoarece îmi doresc în permanenţă să livrez informaţia corect iar recomandările să le argumentez, pentru că este esenţial ca pacientul meu să înţeleagă ce se petrece cu sănătatea lui şi că un medic poate formula doar recomandări iar pacientul este cel care va lua decizia dacă respectă sau nu indicaţiile. Este un aspect care pentru mine este extrem de important deoarece am nevoie ca omul din faţa mea să aibă încredere în mine şi în ceea ce îi spun, pentru ca tot ce îi spun vine după o bază de informaţii şi experienţa dobândită în peste 16 ani de studiu, cu multă muncă şi sacrificii. Deci cu alte cuvinte printre primele mele intenţii atunci când am pentru prima oară un pacient în cabinet este să îi câştig încrederea, deoarece consider că o reuşită medicală se bazează foarte mult pe încrederea pe care un pacient o are in medicul curant, numai aşa va înţelege ce are de făcut şi va respecta indicaţiile.

M.A.: Eşti un spirit autodidact? Te inspiră vorbele mentorilor sau profesorilor care ţi-au marcat destinul?
E.M.: Da sunt şi autodidact şi întotdeauna mi-a plăcut să fiu înconjurat de oameni mai deştepţi decât mine. Consider că evoluţia şi performanţa vin atunci când lucrurile în jurul tău cresc organic, au un ritmul firesc iar noţiunea de concurenţă/competitivitate să respecte regulile de fair-play. Am avut anumite momente în viaţă în care am simţit nevoia unui etalon, unui exemplu de „AŞA DA”, pe care să îl urmez şi ulterior să îl depăşesc printr-o versiune mai bună. Motiv pentru care îmi place să evoluez constant şi încerc în fiecare zi să devin un profesionist şi mai ales un om mai bun.

M.A.: Cine ţi-a fost mentor?
E.M.: Mulţumesc pentru întrebare deoarece e un privilegiu şi onoare să îi menţionez. După cum l-am menţionat mai devreme, profesorul Tica, fostul şef al secţiei de Chirurgie si ortopedie pediatrică a Spitalului Judeţean Constanţa a fost cel care mi-a marcat prima parte a carierei mele şi mi-aş dori prin această ocazie să îi aduc un omagiu deoarece nu mai este printre noi. Ulterior profesorul dr. Mihai Berteanu, şeful secţiei de Neuro-reabilitare a Spitalul Clinic de Urgenţă Elias Bucureşti, o somitate a lumii medicale, al cărui rezident am fost şi alături de care am avut realizări importante şi de la care am avut enorm de multe de învăţat nu numai din punct de vedere profesional.

M.A.: Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat până acum în carieră?
E.M.: Întotdeauna oamenii au reprezentat cele mai mari provocări şi nu problemele lor de sănătate. Mă afectează mult lipsa de educaţie şi răutatea direcţionată către cadrele medicale şi faptul că noi cei care ne facem treaba corect si cu pasiune suntem asimilaţi cu acei puţini dintre noi care nu aduc cinste profesiei şi umanităţii. În rest provocările profesionale sunt plăcerile vinovate pe care mi le doresc, deoarece reuşitele îmi confirmă faptul că deciziile mele sunt corecte si utile.

M.A.: Dle. Doctor, în viitorul apropiat ce ţi-ai propus să realizezi? Te-ai gândit cumva la un proiect cum să vii şi în sprijinul pacienţilor din Constanţa?
E.M.: Sunt într-un moment în cariera mea în care nu duc lipsă de oferte şi diferite propuneri de colaborare, care bineînţeles de multe ori mă măgulesc dar îmi doresc ca tot ce fac acum să fie făcut bine şi să las ceva semnificativ şi real în urma mea. De exemplu, din decembrie 2017 sunt medic specialist şi coordonator al departamentului de Recuperare medicală al Spitalului Clinic de Urgenţă Sf. Ioan din Bucureşti, în momentul câştigării concursului pe post când mi-am vizitat baza de tratament am realizat că mă aflam într-un departament în care trecerea anilor era mai mult decât vizibilă, la pachet cu improvizaţiile necesare ale diferiţilor angajaţi ai spitalului. Acest lucru a trezit în mine o ambiţie personală de a încerca şi de a aduce un plus valoare acestui departament care tratează aproximativ 700-800 de oameni lunar. Când nimeni nu se aştepta am reuşit să obţinem împreună cu conducerea spitalului o suma semnificativă de la bugetul Ministerului Sănătăţii, cu care am renovat de la 0 întregul departament, dotându-l cu terapii si tehnologie de ultimă generaţie, iar asta se întâmpla în decembrie 2019. Această realizare mi-a adus o bucurie imensă deoarece timp de 30 de ani, nu se mai întâmplase nimic în acest departament aşa de uzat. Pentru mine e simplu să fac lucrurile astea pentru că am un principiu de viaţă pe care îl consider esenţial şi anume că îmi tratez semenii aşa cum mi-aş dori să fie tratat un membru al familiei mele iar condiţiile pe care le aveam la spital nu erau compatibile cu anii în care trăim. Colectivul meu de la spital pe care il coordonez este compus din aproximativ 20 de oameni care toţi ştiu că pacientul, pentru mine şi automat pentru ei, este în mijlocul actului medical şi noi toţi suntem datori faţă de el să îl ajutăm cu ce ştim şi avem mai bun. Am luat de multe ori în calcul să încerc să-mi ofer serviciile şi constănţenilor mei dar din motive de logistică şi timp, momentan îi pot ajuta doar în Bucureşti, dar viitorul e plin de surprize şi niciodată nu ştim ce ne este rezervat.

M.A.: Dacă nu ai fi fost medic ce altă profesie credeai că ţi s-ar fi potrivit?
E.M.: Având în vedere că mi-am cunoscut iubita ce avea să-mi devină soţie, la nici 18 ani, ea fiind prin definiţie şi profesie o artistă, înainte de admiterea la medicină îmi doream mult să gust şi din meseria de regizor sau de ceva legat de activitatea ei deoarece îmi doream să ne petrecem cât mai mult timp împreună şi credeam că numai aşa vom avea realizări mari. Au trecut anii, noi ne-am maturizat iar ea m-a ajutat enorm să devin omul de azi iar realizările noastre ca şi cuplu sunt vizibile prin minunata noastră fetiţă, Mayra-Luna.

M.A.: Care au fost cele mai mari provocări ale pandemiei, pentru profesia/specialitatea ta, fiind o perioadă care ne-a afectat pe toţi?
E.M.: Am fost afectat ca majoritatea oamenilor care trăiesc aceste vremuri. Faptul că locuim în Bucureşti ne-a ţinut departe de familiile noastre care locuiesc in Constanţa. Eu am o relaţie foarte strânsă şi deschisă cu părinţii mei, care au fost alături de mine necondiţionat în toate etapele vieţii mele şi cărora le datorez enorm pentru felul în care m-au crescut şi educat, deoarece cu acele valori cu care am plecat de acasă mi-am clădit viaţa, însă prin interacţiunea mea permanentă cu pacienţii m-a expus mult unor riscuri de infectare şi am fost nevoit să stau departe de părinţii mei dar şi de restul familiei noastre. Au fost luni bune în care am vorbit doar la telefon şi la un moment dat devenea frustrant dar îi mulţumim lui Dumnezeu că suntem toţi bine, chiar dacă am fost încercaţi şi de acest virus, am trecut cu bine şi aşteptăm zilele în care să ne bucurăm cu totul unii de alţii. De cealaltă parte, în privinţa activităţii profesionale, lucrurile au cu totul o altă dimensiune, a fost şi este o perioadă a extremelor, a decepţiilor şi a bucuriilor absolute. Nu prea mi-aş dori să insist foarte mult pe acest subiect, dar imi doresc să subliniez efortul supraomenesc pe care colegii mei îl fac permanent de atât de mult timp şi în faţa căruia mă înclin şi le sunt profund recunoscător. Eu mă ocup şi de recuperarea pacienţilor care au făcut forme severe ale acestei boli, Covid 19 şi nu este atât de dificil precum le este colegilor din zonele roşii ale spitalelor care tratează această boală.

M.A.: Mai ai timp şi de viaţa personală, cum te reîncarci după zile atât de solicitante? Ce-ţi place să faci în timpul liber?
E.M.: Îmi place enorm să-mi petrec timpul liber alături de fetele mele, soţie şi copil. Este suficient să fiu cu ele şi acest lucru mă echilibrează, mă linişteşte şi îmi dă putere să merg mai departe cu motivaţie maximă.

M.A.: În încheiere, te rog să transmiţi un mesaj cititorilor revistei Hakses.
E.M.: În primul rând vreau să vă mulţumesc dumneavoastră pentru iniţiativa şi pentru că v-aţi gândit la mine, m-a onorat invitaţia dumneavoastră. Mă bucur să ştiu că prin intermediul dumneavoastră vor fi persoane care vor avea informaţii noi şi utile şi cel mai important despre faptul că „un băiat” din comunitatea turcă îi poate ajuta oricând au nevoie de serviciile mele. Cum vă spuneam şi la prima convorbire telefonică, mă bucur tare să ştiu că şi constănţenii, mai ales cei din comunitatea noastră vor şti cu ce mă ocup şi cu ce îi pot ajuta concret. Motiv pentru care le doresc să aibă sănătate, răbdare cu ei şi faţă de semenii lor, să aibă înţelepciunea strămoşilor noştri, să nu uite că suntem datori să ducem mai departe tradiţiile noastre şi că identitatea nu ţi-o dă doar numele ci şi felul în care principiile şi viaţa etniei noastre se răsfrâng direct şi în cel mai pozitiv sens asupra societăţii în care trăim. Mi-aş dori să închei cu un citat din Avicenna (Ibn Sina) – filosof şi medic arab: „Numai în Dumnezeu, esenţa şi existenţa coincid”. Mulţumesc!

M.A.: Şi eu îţi mulţumesc dr. Edis Mustafa pentru timpul acordat acestui interviu şi pentru amabilitatea de a fi răspuns cu multă răbdare şi acurateţe întrebărilor pe care ţi le-am avansat. Succes în continuare în misiunea nobilă pe care o ai în fiecare moment şi să-ţi aducă numai bucurie şi satisfacţie!

Melek Amet

Firdes Musledin

Casa Luchian / Cireşica / Consulatul Otoman

În luna martie a anului 1879, se instala, la Tulcea, în noul teritoriu al României, primul consul al Imperiului Otoman.

Situaţia era destul de confuză pentru întreaga Dobroge, care până la Războiul de Independenţă, 1877-1878, alcătuise sangeacul Tulcei, cu capitala în frumosul nostru oraş. Chiar dacă se hotărâse trecerea Dobrogei României încă din timpul Congresului de la Berlin, iunie-iulie 1878 (în schimbul cedării sudului Basarabiei), trecuse aproape un an de zile, în care ruşii nu se dădeau duşi de pe noile meleaguri româneşti, turcii dobrogeni începuseră să migreze către ce mai rămăsese din vechiul Imperiu Otoman, iar bulgarii, ofuscaţi că nu primiseră ei Dobrogea, aşa cum le promiseseră fraţii slavi moscoviţi, bântuiau în bande de comitangii, jefuind de-a valma sate de turci şi români.
Oficial, începând cu anul 1879, luna martie, se deschid (sau redeschid) primele consulate otomane în România. Există informaţii însă că primii consuli au sosit la Galaţi, Tulcea, Constanţa, Iaşi şi Turnu Severin încă din februarie 1878. Dacă la Galaţi şi Turnu Severin, consulatele şi-au intrat în ritm relativ repede, acestea continuând activitatea fostelor agenţii comerciale din aceste localităţi, în oraşul nostru lucrurile erau ceva mai complicate. Oficialii otomani din fosta capitală de sangeac a Tulcei, în frunte cu mutesariful Fahry Bey (un fel de prefect) se retrăseseră spre Medgidia încă din iunie 1877. De frica ruşilor, care se instalaseră în oraş, aceştia fuseseră urmaţi şi de familiile turceşti, mai avute, astfel încât există mărturii că acareturile şi casele din mahalaua turcească (străzile 14 Noiembrie, Independenţei, Suvenir) se vindeau la preţuri derizorii.
Deci, undeva între februarie 1878 şi martie 1879, soseşte la Tulcea, într-o atmosferă ostil turcească, primul consul otoman, din istoria oraşului, Paul Naum Efendi, direct din capitala imperială, la bordul navei de pasageri Lloyd Austriaco, care făcea legătura săptămânal între Constantinopol şi Galaţi, via Tulcea.
Aşa cum consulii din Constanţa şi Galaţi se numeau Artyn Kamburyan Efendi şi Pestemalcyan Mike Efendi, şi erau armeni de origine, Paul Naum Efendi era evreu, unul din foarte puţinii care au ocupat această funcţie din cei aproximativ o sută care s-au perindat. Alegerea unei locuinţe, care reprezenta şi sediul consulatului, s-a dovedit extrem de anevoioasă, pentru că aceasta trebuia să fie într-o zonă relativ neutră a oraşului, accesibilă însă comunităţii turceşti, lipsită de aroganţă, dar cu ştaif, pentru ceilalţi tulceni.
Consulul Paul Naum Efendi a ales ca sediu al consulatului otoman, fostele acareturi ale deferdarului Tulcei (un fel de contabil şef al sangeacului), situată undeva la intersecţia străzilor Gloriei, Nicolae Bălcescu şi puţin mai jos Suvenir, care bineînţeles la 1878-1879 nu purtau acest nume. În fapt, străzile turceşti nu erau numite şi nici imobilele numerotate, ele alcătuind doar mahalale etnice, în cazul de faţă, acareturile deferdarului tulcean, viitor consulat otoman, fiind la graniţa dintre mahalaua mocanilor (străzile Sfinţii Împăraţi, Renaşterii - ambele formând azi strada Nicolae Bălcescu -, Horei, Prudenţei) şi cea turcească, de care aminteam mai devreme: străzile 14 Noiembrie, Independenţei, Suvenir.
Casa turcească iniţială era alcătuită dintr-o clădire înaltă, cu un etaj, parterul, mai mic ca înălţime, fiind locuit de slujitori, familia deferdarului ocupând nivelul superior, cu ferestre poziţionate foarte sus, pentru ca să nu se vadă din stradă, cu balcoane din lemn şi sticlă. O parte din actuala faţadă era ocupată de o poartă monumentală, tipic otomană, o adevărată operă de artă, din care s-a mai păstrat doar fundaţia din zidărie de piatră cu nisip şi var hidraulic.
O lungă perioadă de timp, clădirea consulatului rămâne neschimbată, într-un adevărat imobilism oriental, aceasta poate şi pentru faptul că doar după un an şi jumătate, în decembrie 1880, consulul tulcean este schimbat, fiind numit Omer Lutfi Efendi. Cu toate că era un diplomat cu experienţă – printre altele fusese consul la Iaşi -, acesta reuşeşte contraperformanţa să intre în conflict cu tulcenii pe care îi reprezenta, fiind acuzat că „îşi tratează prost conaţionalii, le neglijează total interesele şi nu apară deloc prestigiul naţional”. Cu toate că diplomatul turc respinge acuzaţiile, considerându-le un adevărat complot, despre care se ştia că tulcenii erau mari specialişti, este schimbat din funcţie în luna iulie 1884. Şi nu numai atât, Consulatul Otoman de la Tulcea este decăzut la rangul de viceconsulat, odată cu schimbarea lui Omer Lutfi Efendi. Poate este interesat să remarcăm că în această perioadă, Mare Vizir (Prim Ministru) al Imperiului Otoman, şi cel care a hotărât şi semnat reducerea rangului reprezentanţei otomane la Tulcea, nu era nimeni altcineva decât Said Paşa, penultimul mutesarif al sangeacului Tulcea, în perioada ianuarie-aprilie 1877. Acesta fusese numit la Tulcea de pe funcţia de secretar al Cancelariei Sultanului, ca o soluţie extremă la începerea inevitabilă a Războiului Ruso-Turc, în care sangeacul tulcean era o piesă importantă datorită intrigilor ruşilor, grecilor şi bulgarilor. În aprilie 1877 avea să fie pur şi simplu gonit, după ce-i ameninţase pe tulceni că le distruge oraşul, bombardându-l de pe două nave de război otomane aduse în port. Mobilizându-se exemplar, tulcenii conduşi de episcopul Tulcei, Nichifor de Carpat, consulul francez la Tulcea, Emil Langle şi ciorbagiul comunităţii româneşti tulcene, comerciantul M. Petrescu, pun de un mega complot şi reuşesc să-l demită telegrafic pe Said Paşa, lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată înainte sau după acest eveniment. Micul turc – nu măsura decât 1,51 m în înălţime – nu avea să uite toată viaţa afrontul pe care i-l aduseseră tulcenii şi din clipa în care avea să ajungă Mare Vizir, începând cu 1879 şi terminând cu 1912, cu pauzele de rigoare, dar însumând mai mult de opt ani de guvernare a Imperiului Otoman, nu a ratat nici o ocazie să lovească discret în interesele tulcenilor: tăierea pensiei episcopului Nichifor de Carpat, scăderea importanţei economice a Tulcei, reducerea rangului Consulatului Otoman şi multe altele, de care nu vom şti niciodată.
Pentru sediul şi locuinţa Consulului Otoman, situată la intersecţia străzilor de care aminteam mai devreme şi la marginea celor două mahalale, lucrurile erau neschimbate şi păreau că aşa vor rămâne multă vreme. Singurele schimbări erau viceconsulii, altul la fiecare 2-3 ani, în medie, uneori mai repede, alteori mai rar. Astfel, au urmat Mehmet Bahattin Bey (1884-1885), Ahmet Necip Bey (1885-1886) şi David Rupen Efendi (1886-1891), Istepan Cayan (1891, Cadri Bey (1891-1894) şi ne oprim, deocamdată, la Hasan Tashin Bey (1896-1898), pentru că începând cu anul 1897, este numit Prefect de Tulcea, Ion Neniţescu.
Eroul, talentatul scriitor şi excelentul administrator avea să realizeze în cei 3 ani de mandat, cât nu au reuşit alţii în decenii întregi. Cea mai spectaculoasă a fost reluarea ideii construirii Monumentului de Independenţă, la fundaţia căruia Regele Carol I aşezase piatra de temelie în toamna lui 1879 şi la care nu se mai făcuse nimic. În urma demersurilor personale făcute de Ion Neniţescu la guvern, în ziarul Epoca din 31 mai 1898, apare o notiţă prin care se face anunţul că „…Comuna Tulcea a fost autorizată să contracteze un împrumut de 300.000 lei pentru construirea stradei Gloria, care merge la monumentul comemorativ, precum şi clădirea unui local de şcoală…”
Lucrurile deveniseră extrem de agitate, pentru că Neniţescu avea ambiţia de a sărbători două decenii de la vizita Regelui la Tulcea, prin dezvelirea Monumentului, la care se lucra de zor la Veneţia de către sculptorul Georgio Vasilescu, dar şi parcurgerea unui drum nou din faţa fostului Palat al Paşei (Muzeul de Artă) pe un adevărat bulevard, Calea Gloriei. Aşa cum am mai scris ceva mai devreme, nu ştim dacă strada exista deja, sub forma unei uliţe întortocheate, şi sub comanda vajnicului prefect, aceasta a fost doar lărgită, aliniată, pavată cu piatră cubică de Turcoaia şi trotuare realizate din calcar marmorat din cariera tulceană „La fântâni” sau, pur şi simplu, aceasta a fost „tăiată” prin grădinile lipoveneşti din această parte de est tulceană. Indiferent de scenariu, nemulţumirile tulcenilor desproprietăriţi au fost aproape la fel de mari, poate doar nu la fel ca cele produse de strămutarea cimitirelor pe care toate mahalalele le aveau pe lângă templele de rugăciune şi care ajunseseră cu timpul de la marginea aşezărilor, în mijlocul lor. Impactul acestor mutări forţate de cimitire în locaţia cimitirului vechi, „Eternitatea”, din Tulcea, pe un teren despre care răposatul părinte Cadiu spunea că a fost o donaţie a unui tulcean bulgar, a fost atât de puternic, încât numărul duşmanilor prefectului a crescut direct proporţional cu cel al mormintelor strămutate. Aşa se explică faptul că atunci când trupele bulgare, aliate cu cele germane, au ocupat Tulcea în timpul Primului Război Mondial, în decembrie 1916, prima faptă de vitejie a tulcenilor bulgari a fost aruncarea bustului lui Ion Neniţescu în Dunăre.
În viziunea lui Ion Neniţescu, Calea Gloriei trebuia să devină cea mai importantă stradă a Tulcei, detronând astfel strada Carol I, care era paralelă cu Dunărea, şi din care nu a mai rămas nimic în ziua de azi, cu excepţia fostului cinematograf Select / 7 Noiembrie. Aceasta avea farmecul ei, dar mai mereu primăvara era inundată, iar seara erai sfâşiat de ţânţari. Astfel, noul „Corso” al Tulcei trebuia să fie Calea Gloriei, pavată cu granit, prevăzută cu trotuare largi, placate cu plăci de calcar marmorat şi tei umbroşi plantaţi de-a lungul acesteia. Datorită acestei viziuni arhitectonice moderne, (Vice)Consulatul Turcesc, cu acareturile sale tipic orientale, a ajuns una din primele case importante de pe Calea Gloriei. Lucrurile trebuiau să se schimbe şi pentru vechea casă, fie pentru că proprietarul era somat de prefect să o facă, fie pentru că acesta trebuia să se alinieze la noile pretenţii arhitectonice ale urbei.
Din nefericire, aşa cum s-a întâmplat mai mereu la Tulcea, atunci când lucrurile încep să meargă bine, se întâmplă ceva negativ şi totul se prăbuşeşte ca un castel din cărţi de joc. În cazul de faţă, mai întâi s-a stins din viaţă sculptorul Georgio Vasilescu, plecat de la Veneţia spre Tulcea, în ziua de 11 noiembrie 1898, în urma unei pneumonii (alte voci susţin că de tifos), iar la 23 februarie 1901, se stinge din viaţă şi Ion Neniţescu, în urma unui AVC, în timp ce se pregătea să înceapă un al doilea mandat de prefect al Tulcei. Cele mai importante idei ale acestora fuseseră însă duse la bun sfârşit, astfel monumentul de independenţă fusese ridicat în întreaga sa splendoare, iar Calea Gloriei construită în totalitate.

Prof. Nicolae C. Ariton

BURCU BİRİCİK

Ünlü oyuncu Burcu Biricik son günlerin en çok merak edilen isimler arasındaki yerini aldı. Camdaki Kız dizisiyle ekranlara çıkmaya hazırlanan Burcu Biricik, 4 Mayıs 1989 yılında Antalya Elmalı’da dünyaya gelmiştir. Burcu Biricik, lisans eğitimini İzmir Ege Üniversitesi Arkeoloji Bölümü’nde tamamlamıştır.

BURCU BİRİCİK HAYATI!

Üniversite yıllarında Bornova Belediyesi Şehir Tiyatrosu’nda çalışmaya başlamıştır. İkinin Biri, Yaşlı Hanımın Ziyareti, Gözlerimi Kaparım Vazifemi Yaparım, Yedi Kocalı Hürmüz gibi çeşitli oyunlarda ve kısa filmlerde rol almıştır.
2006 yılında Antalya’da düzenlenen güzellik yarışmasına katılmış ve Akdeniz Kraliçesi olarak seçilmiştir.
Oyunculuğun yanı sıra 2016 yılında Çok Uzak Fazla Yakın filminin yönetmenliğini yapan Burcu Biricik, 2015 yılında nişanlandığı reklamcı Emre Yetkin ile 30 Temmuz 2016 tarihinde evlendi.
Star Tv ekranlarında yayınlanan Kuzgun dizisinde Dila karakterine hayat veren Burcu Biricik, 1.70 metre boyunda, 53 kilo ve Boğa burcudur.

BURCU BİRİCİK’İN ROL ALDIĞI DİZİLER VE FİLMLER:

• 2021 – Fatma ( Netflix)
• 2021 – Camdaki Kız ( Nalan) (TV Dizisi)
• 2021 – Kırmızı Oda (Boncuk) (TV Dizisi)
• 2019 – Kuzgun (Dila) (TV Dizisi)
• 2019 – Çiçero (Ajan) (Sinema Filmi)
• 2018 – Her Şey Seninle Güzel (Deniz) (Sinema Filmi)
• 2018 – 8. Gün (Bahar)(TV Dizisi)
• 2016 – Çok Uzak Fazla Yakın (Aslı) (Sinema Filmi)
• 2016 – Hayat Şarkısı (Hülya) (TV Dizisi)
• 2014 – Şeref Meselesi (Kübra Güngör) (TV Dizisi)
• 2014 – Ulan İstanbul (Kübra) (TV Dizisi)
• 2014 – Bana Masal Anlatma (Ezgi) (Sinema Filmi)
• 2013 – Kedi Özledi (Lale) (Sinema Filmi)
• 2013 – İnanç Odası (Kurban) (Sinema Filmi)
• 2013 – Beni Böyle Sev (Seda) (TV Dizisi)
• 2012 – Düşman Kardeşler (Derya) (TV Dizisi)
• 2012 – Ustura Kemal (TV Dizisi)
• 2011 – Muhteşem Yüzyıl (Cariye) (TV Dizisi)
• 2007 – Maçolar (TV Dizisi)